Memoria

Despre memorie

Memoria este termenul ultim al unei lungi evoluţii, este ca o eflorescentă ale cărei rădăcini se înfig adânc în viaţa organică. Pe scurt, memoria este esenţialmente un fapt biologic, iar în mod accidental un fapt psihologic.

Astfel conceput, studiul nostru cuprinde o fiziologie şi o psihologie generală a memoriei şi, în acelaşi timp, o patologie a acesteia. Tulburările şi maladiile acestei facultăţi, clasificate şi supuse unei interpretări, încetează de a fi o culegere de fapte bizare şi de anecdote amuzante pe care le menţionăm doar în treacăt. Ele ne apar a fi guvernate de anumite legi care constituie fondul însuşi al memoriei şi care îi dezvăluie mecanismul.

În accepţiunea curentă a termenului, adoptată de toată lumea, memoria cuprinde trei elemente: conservarea anumitor stări, reproducerea acestora, localizarea lor în trecut. Cu toate acestea, nu avem aici decât un anumit fel de memorie, aceea pe care o putem numi perfectă. Valoarea acestor trei elemente este inegală: primele două sunt necesare, indispensabile, pe când cel de al treilea, acela care în limbajul şcolii este numit „recunoaştere", desăvârşeşte memoria, însă nu o constituie. Suprimaţi-le pe cele dintâi şi memoria este nimicită; suprimaţi-1 pe cel de al treilea şi veţi constata că memoria încetează de a exista pentru ea însăşi, dar fără a înceta să existe în ea însăşi. Acest al treilea element, care este exclusiv psihologic, se dovedeşte deci a fi ca supraadăugat celorlalte două; el este instabil, apare şi dispare; ceea ce reprezintă el este aportul conştiinţei în faptul memoriei; nimic mai mult.

Dacă studiem memoria, aşa cum s-a făcut până azi, ca pe „o facultate a sufletului", cu ajutorul exclusiv al simţului intim2, este inevitabil să vedem în această formă perfectă şi conştientă memoria în întregul ei, dar aceasta înseamnă, ca efect al unei metode eronate, a lua partea drept întreg sau mai degrabă specia drept gen. Unii autori contemporani (Huxley, Clifford, Maudsley etc.), susţinând că conştiinţa nu este decât însoţitorul unor procese nervoase şi că ea este „la fel de incapabilă să acţioneze asupra lor pe cât de incapabilă este umbra de a acţiona asupra paşilor călătorului pe care îl însoţeşte", au deschis calea pentru noua teorie pe care o încercăm aici. Să îndepărtăm pentru moment elementul psihic, cu condiţia de a-1 studia mai departe; să reducem problema la datele sale cele mai simple şi să vedem cum, în afara oricărei conştiinţe, o stare nouă se implantează în organism, se con­servă şi se reproduce: cu alte cuvinte, să vedem cum, în afara oricărei conştiinţe, se formează o memorie.

Înainte de a ajunge la memoria organică veritabilă, se impune să menţionăm câteva fapte între care uneori s-a făcut apropiere. S-au căutat fapte analoage memoriei în planul unor fenomene anorganice, în special în proprietatea pe care o au vibraţiile luminoase de a putea fi înmagazinate pe o foaie de hârtie şi de a persista, în starea de vibraţii silenţioase, un timp mai mult sau mai puţin lung, gata de a reapărea la apelul unei substanţe revelatoare. Gravuri expuse la razele solare şi păstrate în întuneric pot, la mai multe luni după aceea, cu ajutorul unor reactivi speciali, să reveleze urmele suprafeţei lor"3. Aşezaţi o cheie pe o foaie de hârtie albă, expuneţi-o la soare, păstraţi apoi acea hârtie la întuneric, într-un sertar, şi, chiar şi după câţiva ani, imaginea spectrală a cheii va fi încă vizibilă4. După părerea noastră, aceste fapte şi altele similare au o analogie prea îndepărtată cu memoria, aşa încât nu trebuie să insistăm asupra lor. Găsim aici prima condiţie a oricărei reproduceri: conservarea; dar este singura, deoarece aici reproducerea este atât de pasivă, atât de dependentă de inter­venţia unui agent străin încât nu se aseamănă cu reproducerea naturală din cazul memoriei. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte tema noastră, nu trebuie niciodată să pierdem din vedere că avem de-a face cu legi vitale, nu cu legi fizice, şi că bazele memoriei trebuie căutate în proprietăţile materiei orga­nizate, nu în altă parte. Vom vedea mai departe că cei care uită lucrul acesta rătăcesc drumul.

Nu voi insista nici asupra obişnuinţelor din lumea vegetală, care au fost comparate cu memoria; mă grăbesc să ajung la fapte mai decisive.

În regnul animal, ţesutul muscular ne oferă o primă eboşă de achiziţie a unor proprietăţi noi, de conservare a lor şi de reproducere automată. „Experienţa de zi cu zi - spune Hering - ne arată că un muşchi devine cu atât mai puternic cu cât lucrează mai mult. Fibra musculară care, la început, răspunde slab la excitaţia transmisă de nervul motor o face cu atât mai energic cu cât este mai frecvent excitat, admiţând, fireşte, pauze şi odihna respectivă. După fiecare acţiune muşchiul este mai apt de acţiune, mai dispus să repete un acelaşi travaliu, mai capabil de reproducerea procesului organic. El câştigă mai mult din activitate decât dintr-o lungă odihnă. Avem aici, în forma cea mai simplă, cea mai apropiată dintre condiţiile fizice, acea facultate de reproducere care se întâlneşte într-o formă atât de complexă în substanţa nervoasă. Iar ceea ce este bine cunoscut despre substanţa musculară, vedem mai mult sau mai puţin în substanţa celorlalte organe. Pretutindeni se pune în evidenţă, o dată cu creşterea activităţii, întreruptă de perioade de odihnă suficiente, o creştere a puterii în funcţiile organelor"5.

Ţesutul cel mai nobil al organismului, ţesutul nervos, prezintă în cel mai înalt grad această dublă proprietate de con­servare şi de reproducere. Cu toate acestea, nu vom căuta în forma cea mai simplă a activităţii sale, reflexul, tipul de memorie organică. Reflexul, de fapt, care constă dintr-o ex­citaţie urmată de o contracţie sau de mai multe contracţii, este rezultatul unei structuri anatomice. Ce-i drept, s-ar putea susţine, nu fără temei, că această structură anatomică, întot­deauna înnăscută la animal, este produsul eredităţii, adică al unei memorii a speciei; că ea a fost dobândită odinioară, apoi fixată şi făcută organică prin repetiţii nenumărate. Renunţăm să punem în valoare acest argument, în favoarea tezei noastre, care se sprijină pe argumente mai puţin discutabile.

Adevăratul tip de memorie organică - iar aici intrăm în miezul temei noastre - trebuie căutat în acel grup de fapte pe care Hartley6 le-a numit atât de nimerit acţiuni automate secundare (secondarily automatic), spre deosebire de actele automate primare sau înnăscute. Aceste acţiuni automate se­cundare, sau mişcări dobândite, constituie însuşi fondul vieţii noastre zilnice. Astfel, locomoţia, care la multe specii infe­rioare este o putere înnăscută, la om trebuie dobândită, în spe­cial acea putere de coordonare care menţine echilibrul corpului la fiecare pas, prin combinarea de impresii tactile şi vizuale. Putem spune, în general, că membrele adultului şi organele sale senzoriale nu funcţionează cu atâta uşurinţă decât datorită acelui ansamblu de mişcări dobândite şi coordonate care constituie pentru fiecare parte a corpului memoria sa specială, acumularea de capital pe seama căreia el trăieşte şi acţionează cu ajutorul experienţelor sale trecute. Aceleiaşi categorii îi aparţin acele grupe de mişcări cu un caracter mai artificial care constituie învăţarea unei meserii manuale, a jocurilor de îndemânare, a diverse exerciţii corporale etc. etc.

Dacă examinăm cum sunt dobândite, fixate şi reproduse aceste mişcări automate, vedem că travaliul iniţial constă în formarea de asociaţii. Materia primă este furnizată de reflexele primitive: este vorba de gruparea lor într-un anumit mod, de combinarea unora, cu excluderea altora. Această perioadă de formare nu este uneori decât o lungă tatonare. Actele care ni se par azi cele mai naturale au fost la început dobândite cu trudă. Când ochii noului-născut sunt pentru prima dată izbiţi de lumină, observăm o fluctuaţie incoerentă a mişcărilor oculare; câteva săptămâni mai târziu, coordonarea mişcărilor este realizată, ochii se pot adapta, pot fixa un punct luminos şi pot urmări toate mişcările din jur. Când un copil învaţă să scrie, observă Lewes, îi este imposibil să mişte doar mâna; el îşi mişcă şi limba, muşchii feţei şi chiar picioarele7. Cu timpul reuşeşte să suprime mişcările inutile. Noi toţi, atunci când încercăm pentru prima dată un act muscular, cheltuim o mare cantitate de energie de prisos, pe care încetul cu încetul învă­ţăm să o restrângem la strictul necesar. Prin exerciţiu, se fixea­ză mişcările adecvate, cu excluderea celorlalte. în elementele nervoase corespunzătoare organelor motorii se formează asociaţii dinamice, secundare, mai mult sau mai puţin stabile (adică o memorie), care se adaugă asociaţiilor anatomice, primitive şi permanente8.

Dacă cititorul vrea să-şi dea osteneala să observe aceste acţiuni automate secundare, atât de numeroase, atât de cunoscute de toată lumea, el va vedea că această memorie organică seamănă întru totul cu memoria psihologică, cu ex­cepţia unui aspect: absenţa conştiinţei. Să trecem în revistă caracteristicile lor, iar asemănarea perfectă a celor două memorii va apărea de la sine:

Achiziţie când imediată, când lentă. Repetare a actului, necesară în unele cazuri, inutilă în altele. Inegalitatea me­moriilor organice, în raport cu un individ sau altul; ea este rapidă la unii, lentă sau cu totul refractară la alţii (lipsa de dexteritate este rezultatul unei proaste memorii organice). La unii, permanenţă a asociaţiilor o dată formate; la alţii, uşurinţa în a le pierde, în a le uita. Dispunerea acestor acte în serii simultane sau succesive, ca pentru amintirile conştiente. Chiar şi în cazul acestora, fapt demn de subliniat, fiecare membru al seriei îl sugerează pe următorul: este ceea ce ni se întâmplă când mergem fără a lua seama la mers. Chiar dacă dorm, soldaţii care mărşăluiesc şi chiar cavaleriştii în şaua cailor îşi pot continua drumul, deşi aceştia din urmă au a-şi ţine mereu echilibrul. Această sugestie organică este încă şi mai frapantă în cazul citat de Carpenter9, al unui pianist desăvârşit care a executat o piesă muzicală dormind, fapt care trebuie atribuit mai puţin simţului auzului cât simţului muscular care sugerează succesiunea mişcărilor. Fără a căuta cazuri extraor­dinare, găsim în actele noastre cotidiene serii organice complexe şi bine determinate, adică ale căror început şi final sunt fixe şi ale căror termeni, diferiţi unii de alţii, se succed într-o ordine constantă: de exemplu, urcarea sau coborârea unei scări în mod obişnuit. Memoria noastră psihologică ignoră numărul treptelor, pe când memoria noastră organică le cunoaşte în felul ei, ca şi diviziunea în etaje, distribuirea palierelor şi alte detalii: ea nu se înşeală. Nu se impune să afirmăm că aceste serii bine definite sunt, în ceea ce priveşte memoria organică, riguros analoage cu o frază, o pereche de versuri sau o arie muzicală în ceea ce priveşte memoria psihologică?

Aşadar, în ceea ce priveşte modul de achiziţie, conser­varea şi reproducerea, găsim că memoria organică este identică cu aceea a spiritului. Doar că lipseşte conştiinţa. La început ea însoţeşte activitatea motorie, iar după aceea dispare treptat. Uneori - iar aceste cazuri sunt cele mai instructive -dispariţia sa este bruscă. Un bărbat, obiect al unor suspendări temporare a conştiinţei, în timpul crizei îşi continua mişcarea începută: într-o zi, mergând drept înainte, a căzut în apă. Adesea (era cizmar) îşi înţepa degetele cu sula, continuând mişcările de găurire a pielii10. în vertijul epileptic numit „criză minoră"11, fapte analoage se observă în mod obişnuit. Un muzicant, violonist într-o orchestră, avea frecvent crize de vertij epileptic (pierderea pe moment a conştiinţei) în timp ce executa o partitură. „Cu toate acestea, el continua să cânte şi, deşi era absolut străin de cele din jur, cu toate că nu-i vedea şi nu-i auzea pe cei care îl acompaniau, păstra măsura"12.

Se pare că, aici, conştiinţa se însărcinează ea însăşi sa ne demonstreze rolul ei, să-1 reducă la valoarea sa şi, prin bruştele sale absenţe, să ne facă să vedem că ea este în mecanismul memoriei un element supraadăugat.

Logica ne determină acum să mergem mai departe şi să ne întrebăm ce modificări ale organismului sunt necesare pentru stabilirea memoriei, care sunt schimbările suferite de sistemul nervos atunci când s-a organizat în mod definitiv un grup de mişcări. Ajungem aici la ultima întrebare care, fără a ieşi de pe terenul faptelor, s-ar putea pune în legătură cu bazele organice ale memoriei, iar dacă memoria organică este o proprietate a vieţii animale, din care memoria psihologică nu este decât un caz particular, atunci tot ce vom putea descoperi sau presupune în ceea ce priveşte condiţiile sale ultime va fi aplicabil la memoria în întregul ei.

Ne este imposibil, în cadrul acestei cercetări, să nu formulăm ipoteze. Dar, evitând orice concepţie a priori, ur­mând din aproape faptele, bazându-ne pe ceea ce ştim despre acţiunea nervoasă, evităm orice probabilitate de eroare grosolană. Ipoteza noastră este, de altfel, susceptibilă de per­manente modificări. în concluzie, în locul unei fraze vagi asupra conservării şi reproducerii celor memorate, ea va substitui în spiritul nostru o anumită reprezentare a procesului extrem de complex care produce şi susţine memoria.

Prima chestiune pe care o avem de stabilit este aceea referitoare la sediul memoriei. Această problemă nu poate da loc actualmente nici unei controverse serioase: „Trebuie să privim ca aproape demonstrat - spre Bain - faptul că impresia reînnoită ocupă exact aceleaşi părţi ca impresia iniţială şi în acelaşi mod". Iată un exemplu frapant în această privinţă: experienţa arată că ideea persistentă a unei culori vii oboseşte nervul optic. Este cunoscut faptul că perceperea unui obiect colorat este adesea urmată de o senzaţie13 consecutivă care ne arată obiectul cu aceleaşi contururi, dar având culoarea complementară faţă de culoarea reală. Lucrurile pot fi la fel pentru imagine (amintire). Ea lasă, deşi cu o intensitate mai mică, o imagine consecutivă. Dacă, cu ochii închişi, ne închi­puim că avem în faţa noastră o imagine viu colorată, pe care o fixăm timp îndelungat, iar după aceea, deschizând ochii, îi îndreptăm pe o suprafaţă albă, vom vedea timp de o fracţiune de secundă imaginea contemplată în imaginaţie, dar cu culoarea complementară. Acest fapt, subliniază Wundt, de îa care l-am luat, dovedeşte că operaţia nervoasă este aceeaşi în ambele cazuri, în percepţie şi în amintire14.

Numărul de fapte şi de inducţii în favoarea acestei teze este atât de mare încât ea aproape că echivalează cu o certitudine şi ar fi nevoie de argumente foarte puternice pentru a o zdruncina. De fapt nu există o memorie, ci memorii; nu există un sediu al memoriei, ci sedii particulare pentru fiecare memorie particulară. Amintirea nu se află, după expresia vagă a limbii curente, „în suflet": ea este fixată în locul ei de naştere, într-o parte a sistemului nervos.

Lucrul acesta o dată stabilit, începem să vedem mai clar problema condiţiilor fiziologice ale memoriei. Pentru noi, aceste condiţii sunt următoarele:

O modificare specială imprimată elementelor nervoase;

O asociaţie, o conexiune specială stabilită între un a nu­ mit număr dintre aceste elemente.

Aşa după cum vom încerca să arătăm, acestei a doua condiţii nu i s-a dat importanţa pe care o merită.

Ca să rămânem, deocamdată, la memoria organică, să examinăm una dintre acele mişcări automate secundare care ne-a servit drept tip şi să vedem ce se întâmplă în perioada de organizare: fie, de exemplu, mişcările membrelor inferioare în timpul locomoţiei.

Fiecare mişcare cere punerea în acţiune a unui anumit număr de muşchi superficiali sau profunzi, a unor tendoane, articulaţii, ligamente etc. Aceste modificări - sau cea mai mare parte a lor- sunt transmise la simţuri. Orice opinie s-ar profesa cu privire la condiţiile anatomice ale sensibilităţii musculare, este cert că ea există, că ne face să cunoaştem partea corpului nostru inclusă într-o mişcare şi că ne permite s-o reglăm.

Ce presupune faptul acesta? El implică modificări recep­tate şi conservate de un grup determinat de elemente nervoase. „Este evident - spune Maudsley (care a studiat atât de bine rolul mişcărilor la om) - că există în centrii nervoşi reziduuri care provin de la reacţiile motorii. Mişcările determinate sau efectuate de un centru nervos particular lasă, ca şi ideile, re­ziduurile lor, care, repetându-se de mai multe ori, se organi­zează sau se încarnează atât de bine în structura sa încât mişcările corespunzătoare pot avea loc în mod automat... Când afirmăm: o urmă, un vestigiu sau un reziduu, tot ceea ce vrem să spunem este că în elementul organismului rămâne un anumit efect, ceva ce el reţine şi care îl predispune să func­ţioneze din nou în acelaşi fel"15. Tocmai această organizare a „reziduurilor" este aceea care, după perioada de tatonare des­pre care am vorbit, ne face apţi să ne facem mişcările cu o uşurinţă şi cu o precizie crescânde, până ce, în sfârşit, ele devin automate.

Supunând analizei acest caz extrem de comun al memo­riei organice, vedem că implică cele două condiţii menţionate mai sus.

Prima este o modificare particulară imprimată elemen­telor nervoase. Dat fiind faptul că ea a fost adesea semnalată, nu ne vom opri prea mult asupra ei. Filetul nervos, virgin în mod ipotetic, păstrează el o modificare permanentă atunci când receptează o impresie cu totul nouă? Acest aspect este discutabil. Unii văd în nervi un simplu conductor a cărui materie constitutivă, tulburată pentru o clipă, revine la starea iniţială de echilibru. Fie ca explicăm transmiterea prin vibraţii propagate de-a lungul axonului sau printr-o descompunere chi­mică a protoplasmei sale16, este greu să se admită că nu rămâne nimic din acestea. Fără a insista, cel puţin găsim în celula nervoasă elementul care receptează, înmagazinează şi reacţionează. Or, impresia, o dată receptată, o marchează cu o amprentă. Prin aceasta „se produce o aptitudine şi, cu ea, o diferenţiere a elementului, cu toate că nu avem nici un motiv să credem că la origine acest element se deosebea de celulele nervoase omoloage"17. „Orice impresie lasă o anumită urmă de neşters, ceea ce înseamnă că moleculele, o dată ce sunt aranjate altfel şi sunt forţate să vibreze într-un alt mod, nu vor mai reveni exact la starea iniţială. Dacă ating suprafaţa unei ape liniştite cu o pană, lichidul nu va mai căpăta forma pe care a avut-o înainte; el va putea să prezinte din nou o suprafaţă liniştită, dar moleculele îşi vor fi schimbat locul, iar un ochi destul de pătrunzător ar descoperi în mod cert aici evenimentul trecerii penei. Moleculele animale deranjate au dobândit deci prin aceasta, într-un grad oarecare, capacitatea de a suferi acest deranjament. Fără îndoială, dacă aceeaşi activitate exterioară nu ar mai acţiona din nou asupra aceloraşi molecule, ele ar tinde să-şi reia mişcarea lor naturală; dar lucrurile se vor petrece cu totul altfel dacă ele suferă de mai multe ori aceeaşi acţiune. în acest caz ele îşi vor pierde puţin câte puţin capa­citatea de a reveni la mişcarea lor naturală şi se vor identifica tot mai mult cu aceea care le este imprimată, în aşa fel încât aceasta le va deveni naturală la rându-i, iar mai târziu vor asculta de cea mai neînsemnată cauză care le va pune în mişcare"18.

Este imposibil19 de spus în ce constă această modificare. Nici microscopul, nici reactivii, nici histologia sau histochimia nu ne pot da vreo informaţie în acest sens, dar faptele şi raţionamentul logic ne demonstrează că ca are loc.

Cea de a doua condiţie, care constă în stabilirea de asociaţii durabile între diversele grupe de elemente nervoase, nu a atras până în prezent atenţia. Nu am cunoştinţă de faptul că autorii, fie ei şi contemporani, să fi semnalat importanţa acesteia. Ea este totuşi o consecinţă necesară a tezei lor cu privire la sediul memoriei.

Unii autori par să admită, în mod implicit cel puţin, că o amintire, organică sau conştientă, este imprimată într-o celulă unică, celulă care, împreună cu filamentele sale nervoase, ar avea într-un fel monopolul conservării şi reproducerii amintirii respective. Cred că ceea ce a contribuit la această iluzie este artificiul de limbaj20 care ne face să considerăm o mişcare, o idee, o imagine, un sentiment ca pe un lucru, ca pe o unitate. Reflecţia ne arată totuşi de îndată că fiecare dintre aceste pretinse unităţi este compusă din elemente numeroase şi eterogene, că este o asociaţie, un grup, o fuziune, un complex, o multiplicitate. Să revenim la exemplul nostru: o mişcare de locomoţie. Ea poate fi considerată un reflex de un ordin extrem de complicat, pentru care contactul piciorului cu solul este, în fiecare moment, impresia iniţială.

Să examinăm mai întăi forma completă a acestei mişcări. Punctul de plecare este, oare, un act voluntar? în acest caz impulsia generată - după Ferrier21 - într-o regiune particulară a scoarţei cerebrale traversează substanţa albă, atinge corpii striaţi, parcurge pedunculii cerebrali, protuberanta, structura complicată a bulbului rahidian, unde trece de cealaltă parte a corpului, coboară mai departe de-a lungul cordoanelor antero-laterale ale măduvei spinării, până în regiunea lombară, iar de aici, prin nervii motori, până la muşchi. Această transmisie este însoţită sau urmată de un retur spre centri pe traseul cordoanelor posterioare ale măduvei şi al substanţei cenuşii, bulb, istmul encefalului, pătura optică şi substanţa albă, până la scoarţa cerebrală. Să cercetăm această mişcare în forma sa abreviată - cea mai obişnuită -, aceea care are un caracter automat. în acest caz, după ipoteza în general admisă, traiectul merge doar de la periferie la ganglionii cerebrali—, pentru a reveni la periferie, partea superioară a creierului rămânând neinteresată.

Acest traiect, căruia i-am indicat în linii mari principalele etape şi căruia chiar şi cei mai savanţi anatomişti sunt departe de a-i cunoaşte toate detaliile, presupune intrarea în activitate a unor elemente nervoase extrem de numeroase în ceea ce priveşte cantitatea şi foarte diferite în ceea ce priveşte calitatea. Astfel, nervii motori şi senzitivi diferă prin constituţia lor histologică de nervii măduvei şi ai creierului. Celulele diferă între ele prin volum, formă (fusiforme, gigantice, piramidale etc), prin orientare, prin numărul prelungirilor, prin poziţia lor în diversele părţi ale axului cerebro-spinal, întrucât ele sunt răspândite de la extremitatea inferioară a măduvei şi până la straturile corticale. Toate aceste elemente cântă partitura lor în acest concert. Dacă cititorul va voi să-şi arunce ochii pe câteva planşe anatomice şi pe câteva preparate histologice, el îşi va face o oarecare idee despre suma considerabilă de elemente nervoase necesare producerii unei mişcări şi, drept urmare, pentru a o conserva şi reproduce.

Credem că este de cea mai mare importanţă să atragem atenţia asupra următorului aspect: că memoria organică nu presupune doar o modificare a unor elemente nervoase, ci şi formarea între ele de asociaţii determinate pentru fiecare eveniment particular, stabilirea unor anumite asociaţii dina­mice, care, prin repetiţie, devin la fel de stabile ca şi conexiunile anatomice primitive23. După părerea noastră, ceea ce are importanţă, ca bază a memoriei, nu este numai modificarea imprimată fiecărui element, ci modul în care mai multe elemente se grupează spre a forma un complex.

Acest aspect având, pentru concepţia noastră, o impor­tanţă capitală, nu ezităm să insistăm asupra lui. Putem sublinia, în primul rând, că ipoteza noastră - consecinţă necesară a ceea ce s-a admis cu privire la sediul memoriei - simplifică anumite dificultăţi, chiar dacă se pare că le complică. S-a pus întrebarea dacă fiecare celulă nervoasă poate conserva mai multe modificări diferite sau dacă, o data modificată, ea este polarizată pentru totdeauna. Fireşte, ne limităm la conjecturi. Putem totuşi gândi, fără teamă, că dacă celula este capabilă de multiple modificări, numărul lor trebuie să fie limitat. Ba chiar putem admite că ea nu păstrează decât una. Numărul celulelor cerebrale fiind de 600 000 000, după calculele lui Meynert (iar sir Lionel Beale dă o cifră mult mai ridicată)24, ipoteza unei impresii unice nu are nimic inacceptabil. Dar această problemă este pentru noi de un interes secundar, întrucât, chiar dacă admitem ipoteza ultimă - cea mai defavorabilă pentru expli­carea numărului şi complexităţii amintirilor organizate -, vom observa că această modificare unică, care are posibilitatea să intre în combinaţii diferite, poate produce rezultate diferite. Nu trebuie să ţinem seama doar de fiecare factor luat în parte, ci de raporturile lor reciproce şi de combinaţiile care rezultă de aici. Celula modificată o putem compara cu o literă a alfabetului25; această literă, rămânând aceeaşi, a contribuit la formarea a milioane de cuvinte în limbile vii sau moarte. Prin grupări, dintr-un mic număr de elemente pot lua naştere combinaţii din cele mai numeroase şi mai complexe.

Ca să revenim la exemplul nostru privind locomoţia, memoria organică, aceea care îi serveşte drept bază, constă dintr-o modificare particulară a unui mare număr de elemente nervoase. Dar multe dintre aceste elemente, astfel modificate, pot servi unui alt scop, intrând în alte combinaţii, făcând parte dintr-o altă memorie26. Mişcările secundare automate care constituie înotul sau dansul presupun anumite modificări în musculatura, în articulaţiile deja utilizate în locomoţie, modificări deja înregistrate în anumite elemente nervoase: ele găsesc, pe scurt, o memorie deja organizată, din care deturnează multe elemente în folosul lor, pentru a le face să intre într-o nouă combinaţie şi a contribui la formarea unei alte memorii.

Să mai subliniem şi faptul că necesitatea unui mare număr de celule şi de filamente nervoase pentru conservarea şi reproducerea unei mişcări, fie şi relativ simplă, implică o posibilitate mai mare de permanenţă şi de reviviscenţă; ca urmare a numărului de elemente şi a solidarităţii care se stabileşte între ele, şansele de reînviere cresc, fiecare putând contribui la reconfortarea tuturor celorlalte.

în concluzie, ipoteza noastră concordă cu două fapte de observaţie curentă:

O mişcare dobândită, bine fixată în organism, bine reţinută, este foarte greu de înlocuit cu o alta care are aproape acelaşi sediu, dar care presupune un mecanism diferit. Este
vorba, de fapt, de a desface o asociaţie pentru a face alta; de a rupe raporturile stabilite pentru a înnoda altele noi.

Se întâmplă uneori că, în loc de a face o mişcare obiş­nuită, facem involuntar o altă mişcare, care ne este obişnuită: ceea ce se explică prin faptul că, acelaşi elemente intrând în
combinaţii diferite, care pot provoca descărcări în diferite sensuri, sunt suficiente circumstanţe cu totul neînsemnate pentru a pune în activitate un grup în loc de un altul şi a produce, aşadar, efecte diferite. Cel puţin aşa ne explicăm faptul următor, raportat de Lewes27: „Povesteam într-o zi o vizită la Spitalul de epileptici şi, dorind să dau numele prietenului care mă însoţea şi care era dr. Bastian, am spus dr. Brinton; am vrut imediat să repar greşeala şi am spus dr. Bridges, dar a trebuit să mă corectez din nou, spunând în sfârşit dr. Bastian. Nu făceam nici o confuzie în ceea ce priveşte persoanele, însă, deoarece ajustasem imperfect grupurile de muşchi necesare articulării unui nume, singurul element comun acestui grup şi celorlalte , anume sunetul B, servise la reamintirea a tustrei"28. Această explicaţie ni se pare absolut exactă şi, recurgând la acelaşi autor, putem nota un fapt bine cunoscut, care vine în sprijinul tezei noastre: „Cine nu ştie că, atunci când încercăm să ne amintim un nume şi avem sentimentul că începe cu un anumit sunet, o facem păstrând în permanenţă în cuget acel sunet şi că, în sfârşit, grupul întreg apare, fără ca de altfel să fi fost necesar ca acel sunet să fie mereu prezent în conştiinţă". O remarcă analoagă poate fi făcută în ceea ce priveşte mişcările dobândite care constituie scrisul. Este o greşeală pe care adesea am observat-o la mine însumi, mai ales atunci când scriu repede şi am capul plin de idei încurcate; ea este atât de scurtă, atât de repede reperată şi atât de repede uitată, încât a trebuit să notez imediat mai multe dintre ele. Iată exemple în această privinţă: voind să scriu „doit de bonnes", scriu „donne"; voind să scriu „ne pas faire une part," scriu „nepart /kzre"etc. etc. Evident, în primul caz litera D şi în al doilea caz litera P (înţeleg prin literă starea psihologică care serveşte drept bază conceperii şi reproducerii sale grafice) au suscitat un grup în loc de alt grup; iar această confuzie este cu atât mai lesnicioasă cu cât restul grupelor onne, artera deja evocat în conştiinţă. Nu mă îndoiesc că toţi cei care îşi vor da osteneala să se observe în această privinţă vor constata că este un fapt frecvent29.

Să nu uităm că toate cele de mai sus constituie o ipoteză, dar care pare conformă cu datele ştiinţifice, dând seama fapte. Ipoteza aceasta ne permite să ne reprezentăm într-o formă destul de clară bazele memoriei organice, a acelor mişcări dobândite care constituie memoria diferitelor noastre organe, a ochilor, a mâinilor, a membrelor superioare şi infe­rioare. Aceste baze nu constituie pentru noi o înregistrare pur mecanică şi nici, conform unei comparaţii obişnuite, o amprentă care s-ar conserva nu ştiu unde, asemănătoare cu imaginea cheii despre care am vorbit mai sus. Acestea sunt metafore de ordin fizic, care nu-şi au locul aici. Memoria este un fapt biologic. O memorie bogată şi bine înzestrată nu este o colecţie de amprente, ci un ansamblu de asociaţii dinamice foarte stabile şi foarte prompte în a se trezi.

II

Vom studia acum o formă mai complicată de memorie, accr.a care se însoţeşte de fapte de conştiinţă, pe care limba uzuală şi chiar aceea a psihologilor o consideră ca fiind întreaga memorie. Să vedem în ce măsură cele spuse despre memoria organică îi sunt aplicabile şi ce adaugă aici conştiinţa.

Trecând de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la o formă stabilă la o formă instabilă a memoriei, nu putem scăpa de o problemă prealabilă: aceea a raporturilor inconştientului cu conştiinţa. Această problemă este atât de înconjurată de obscuritate naturală şi de misticism artificial încât pare dificil să spunem despre ea ceva clar şi pozitiv30. Vom încerca să o facem.

Este în primul rând cu totul evident că nu avem a ne ocupa de metafizica inconştientului, aşa cum a înţeles-o Hartmann31 sau oricare altul. Ba chiar vom începe prin a declara că nu vedem nici un mod de a explica trecerea de la inconştient la conştiinţă. Putem formula în această privinţă ipoteze ingenioase, plauzibile; nimic mai mult. De altfel, psihologia ca ştiinţă a faptelor nu trebuie să se neliniştească pe această temă. Ea ia stările de conştiinţă în calitate de date, fără a se ocupa de geneza lor. Tot ceea ce poate ea face este să determine unele din condiţiile lor de existenţă.

Prima dintre aceste condiţii este modul de activitate al sistemului nervos, pe care fiziologii îl desemnează cu numele de descărcare nervoasă. Dar majoritatea stărilor nervoase nu generează conştiinţa şi nu contribuie la aceasta decât foarte rar şi într-un mod indirect: de exemplu, excitaţiile şi descărcările al căror sediu este marele simpatic; acţiunea normală a nervilor vasomotori; un mare număr de reflexe etc. Altele sunt însoţite de conştiinţă în mod intermitent; sau, după ce au fost conştiente pe parcursul primei perioade a vieţii, încetează de a mai fi astfel în starea adultă (de exemplu, acţiunile automate despre care am vorbit). Activitatea nervoasă este mult mai întinsă decât activitatea psihică: orice acţiune psihică presu­pune o acţiune nervoasă, dar reciproca nu este adevărată. între activitatea nervoasă care nu este niciodată (sau aproape niciodată) însoţită de conştiinţă şi activitatea nervoasă care este întotdeauna (sau aproape întotdeauna) însoţită de conştiinţă se situează acea activitate nervoasă care este uneori însoţită de aceasta. în acest grup de fapte avem de studiat inconştientul.

Înainte de a formula concluzii mai clare şi mai valide pe această temă, să mai notăm două condiţii de existenţă a conştiinţei: intensitatea şi durata.

1) Intensitatea este o condiţie cu un caracter extrem de variabil. Stările noastre de conştiinţă luptă fără încetare pentru a-şi lua locul una alteia, însă victoria poate fi în egală măsură rezultatul forţei învingătorului sau al slăbiciunii celorlalţi luptători. Ştim - iar lucrul acesta a fost foarte bine elucidat de şcoala lui Herbart - că starea cea mai puternică poate descreşte continuu, până în momentul în care cade „sub pragul con­ştiinţei", adică acolo unde una din condiţiile sale de existenţă lipseşte. Avem tot temeiul să afirmăm că conştiinţa are toate gradele posibile, oricât de mici, spre a admite în ea modalităţi infime, - acele stări pe care Maudsley le numeşte subcon-ştiente; dar nimic nu ne autorizează să spunem că această descreştere nu are limită, cu toate că ea ne scapă.

2) Nimeni nu s-a ocupat de durată ca de o condiţie necesară a conştiinţei. Ea este, totuşi, de o importanţă capitală, permiţându-ne să raţionăm pe marginea unor date precise. Cercetările efectuate în ultimii treizeci de ani au determinat timpul necesar pentru diferite percepţii (sunet = de la 0",16 la 0",14; senzaţie tactilă = de la 0",21 la 0"18; lumină = de la 0",20 la 0",22), pentru actul de discernământ cel mai simplu, cel mai apropiat de reflex (= de la 0",21 până la 0",04). Cu toate că rezultatele variază de la un experimentator la altul, de la o persoană la alta, conform circumstanţelor şi naturii actelor psihice studiate, s-a stabilit totuşi că fiecare act psihic cere o durată apreciabilă şi că pretinsa viteză infinită a gândului nu este decât o metaforă. O dată ce am stabilit lucrul acesta, este clar că orice acţiune nervoasă a cărei durată este inferioară aceleia pe care o cere acţiunea psihică nu poate fi conştientă32. Este instructiv, în această privinţă, să apropiem actul nervos însoţit de conştiinţă de purul reflex. După Exner33, timpul fiziologic necesar pentru un reflex ar fi de 0",0662 până la 0",0578, număr foarte mic faţă de cele pe care le-am dat mai sus pentru diferite categorii de percepţii. Dacă, aşa cum spune Herbert Spencer, aripa unei musculiţe bate de 10 până la 15 mii de ori pe secundă34, iar fiecare bătaie implică o acţiune nervoasă separată, avem aici exemplul unei stări nervoase a cărei rapiditate este uluitoare şi în comparaţie cu care starea nervoasă însoţită de conştiinţă ocupă un timp enorm. Din cele de mai sus rezultă că, orice stare de conştiinţă ocupând în mod necesar o anumită durată, o condiţie esenţială a conştiinţei lipseşte de îndată ce durata procesului nervos cade sub acest minimum35.

Să ne limităm la aceste remarci şi să tragem o concluzie. Problema inconştientului nu este atât de vagă, atât de îmbâcsită de opinii contradictorii decât pentru că este rău pusă. Dacă socotim conştiinţa ca pe o esenţă, ca pe o proprietate fundamentală a sufletului, totul devine obscur; dacă o considerăm un fenomen care are propriile sale condiţii de exigenţă, totul devine clar, iar inconştientul nu mai prezintă nimic misterios. Nu trebuie niciodată să uităm că starea de conştiinţă este un eveniment complex care presupune o stare particulară a sistemului nervos; că această acţiune nervoasă nu este un accesoriu, ci o parte integrantă a evenimentului; că ea este baza, condiţia fundamentală; că, de îndată ce s-a produs, evenimentul există în sine însuşi; că de îndată ce conştiinţa i s-a adăugat, evenimentul există pentru el însuşi; că starea de conştiinţă îl completează, îl desăvârşeşte, dar nu-1 constituie. Dacă una din condiţiile fenomenului-conştiinţă lipseşte - fie intensitatea, fie durata, fie altele pe care nu le cunoaştem -, atunci o parte a acestui complex, conştiinţa, dispare; o altă parte, procesul nervos, subzistă. Nu rămâne din eveniment decât faza sa pur organică. Nimic uimitor, aşadar, dacă mai târziu rezultatele acestui travaliu cerebral se regăsesc: el a avut de fapt loc, deşi nimic nu 1-a făcut constatat.

O dată ce am înţeles lucrul acesta, tot ceea ce ţine de activitatea inconştientă îşi pierde caracterul misterios şi se explică cu cea mai mare uşurinţă; de exemplu: irupţiile neaş­teptate de amintiri care nu par provocate de nici o asociaţie şi care ne vin în orice clipă a zilei; lecţiile şcolare citite azi şi învăţate a doua zi; problemele timp îndelungat rumegate, a căror soluţie ţâşneşte brusc în conştiinţă; invenţiile poetice, ştiinţifice, mecanice; simpatiile şi antipatiile secrete etc. etc. Cerebraţia inconştientă îşi face fără zgomot lucrarea, pune ordine în ideile obscure. într-un caz bizar citat de Carpenter, un bărbat avea vaga conştiinţă a travaliului care avea loc în creierul său, fără a atinge gradul unei conştiinţe distincte: „Un om de afaceri din Boston mi-a spus că, fiind ocupat cu o afacere foarte importantă, o abandonase vreme de o săptă­mână, considerând-o peste puterile sale. Dar el avea conştiinţa unei acţiuni care se petrecea în creierul său şi care era atât de chinuitoare, atât de ieşită din comun încât se temea că îl ame­ninţă o paralizie sau vreun accident similar; după câteva ore petrecute în acea stare incomodă, starea sa de perplexitate a dispărut, iar soluţia pe care o căutase s-a prezentat de la sine, în mod firesc: ea se elaborase pe parcursul acelui interval tulbure şi obscur"36.

Ca să rezumăm, să spunem că ne putem reprezenta siste­mul nervos ca fiind traversat de descărcări permanente. Dintre aceste acţiuni nervoase, unele răspund ritmului neîncetat al acţiunilor vitale; altele, în număr mai mic, răspund succesiunii stărilor de conştiinţă, iar altele, într-un număr cu mult mai mare, constituie cerebraţia inconştientă. Cele 600 de milioane (sau 1 200 de milioane) de celule şi cele 4 sau 5 miliarde de fibre37, chiar dacă ţinem seama de cele aflate în stare de repaus sau de cele rămase neocupate întreaga viaţă, oferă un contingent considerabil de clemente active. Encefalul este ca un laborator plin de mişcare, în care mii de lucrări au loc în mod simultan. Cerebraţia inconştientă, nefiind supusă con­diţiei timpului38, neavând loc, ca să zicem aşa, decât în spaţiu, poate acţiona în mai multe locuri deodată. Conştiinţa este îngustul ghişeu prin care ne apare o parte foarte mică din acest travaliu.

Am văzut în ce constă raportul conştiinţei cu incon­ştientul; chiar prin acest raport ne-am edificat şi asupra rapor­tului memoriei psihice cu memoria organică: acesta nu este decât un caz particular. în general, ceea ce am spus despre memoria fiziologică se aplică la memoria conştientă; cu ex­cepţia unui factor în plus. Este totuşi util să reluăm de la capăt problema, fără a ocoli detaliile.

Avem aici de examinat două lucruri: reziduurile şi grupările lor.

I) Vechile teorii despre memorie, care au examinat-o doar sub aspectul ei psihologic, i-au dat ca unică bază „vestigii", „urme", „reziduuri" şi, pe nedrept, adesea au folosit

aceşti termeni într-un sens echivoc. Ba este vorba de amprente materiale în creier, ba de modificări latente conservate în „suflet". Cei care au adoptat această din urmă opinie rămân în planul logicii. Dar această teză, cu toate că numără mulţi partizani printre cei care se abţin de la fiziologie, este de nesusţinut. O stare de conştiinţă care nu mai este conştiinţă, o reprezentare care nu mai este reprezentată este o pură flatus vocis39. A suprima dintr-un lucru ceea ce constituie realitatea sa este a-1 reduce la un posibil; este a spune că, atunci când condiţiile de existenţă vor reapărea, va reapărea şi lucrul: ceea ce ne duce la teza despre inconştient expusă mai sus.

Pentru noi problema „reziduurilor psihologice" este dinainte rezolvată: dacă orice stare de conştiinţă implică, în calitate de parte integrantă, o acţiune nervoasă, şi dacă această acţiune modifică centrii nervoşi într-un mod permanent, starea de conştiinţă se află înscrisă aici prin însuşi acest fapt. Ce-i drept, se poate obiecta că starea de conştiinţă implică o acţiune nervoasă şi ceva în plus. Ne interesează prea puţin. Dacă starea nervoasă iniţială - aceea care corespunde percepţiei - a fost de ajuns ca să provoace ceva în plus, atunci starea nervoasă secundară- aceea care corespunde unei amintiri - este şi ea de ajuns. Condiţiile sunt aceleaşi în ambele cazuri, iar soluţia acestei dificultăţi, dacă este posibilă, îi incumbă unei teorii a percepţiei, nu unei teorii a memoriei.

Acest reziduu psihofiziologic îl putem numi, împreună cu Wundt, o dispoziţie şi, tot împreună cu el, putem observa prin ce diferă de o amprentă: „Analogiile extrase din domeniul fiziologic fac să se vadă această deosebire. în ochiul care a fost expus la o lumină intensă, impresia primită persistă sub forma unei imagini consecutive. Ochiul care zilnic compară şi măsoară distanţe şi relaţii în spaţiu câştigă tot mai mult în precizie. Imaginea consecutivă este o amprentă; acomodarea ochiului, capacitatea sa de a măsura este o dispoziţie func­ţională. Se poate ca, în ochiul neexersat, retina şi muşchii să fie constituiţi ca în ochiul exersat; dar există în acesta din urmă o dispoziţie mai marcată decât în primul. Fără îndoială că se poate spune că obişnuinţa fiziologică a organelor se bazează mai puţin pe schimbările lor propriu-zise cât pe amprentele care rămân în centrii lor nervoşi. Dar toate studiile fiziologice referitoare la fenomenele de obişnuinţă, de adaptare la condiţii date etc. arată că amprentele însele constau esenţialmente în dispoziţii funcţionale"40.

II) Aceste consideraţii ne conduc la un aspect asupra căruia dorim să insistăm. Asociaţiile dinamice ale elementelor nervoase joacă un rol mult mai important în memoria con­ştiinţei decât în aceea a organelor. Am putea repeta cele spuse mai sus, dar acest aspect al problemei a fost atât de puţin studiat încât este de preferat să-1 reluăm într-o altă formă.

Fiecare dintre noi găseşte în conştiinţa sa un anumit număr de amintiri: imagini de oameni, de animale, de oraşe, de câmpii, de cunoştinţe ştiinţifice, istorice, lingvistice etc. Aceste amintiri ne revin sub forma de serii mai mult sau mai puţin lungi. Formarea acestor serii a fost foarte bine explicată prin legile asociaţiei dintre stările de conştiinţă; nu avem nimic de adăugat în această privinţă. Ceea ce ne interesează nu sunt seriile, ci termenii lor. Cercetăm starea de conştiinţă simplă spre a demonstra ce complexitate presupune.

Să luăm, aşadar, unul dintre aceşti termeni: memorarea unui măr. Dacă ar fi să credem verdictul conştiinţei, este un fapt simplu. Fiziologia ne arată că acest verdict este o iluzie. Amintirea unui măr este în mod necesar forma palidă a perceperii unui măr. Ce presupune acea percepţie? O modifi­care a retinei, terminaţie nervoasă cu o structură extrem de complicată, o transmisie prin nervul optic, prin corpii geniculaţi, până la tuberculii cvadrigemeni, de aici la ganglionii cerebrali (stratul optic?), apoi, prin substanţa albă, la straturile corticale (în regiunea pliului curb, după Ferrier)41. Aceasta presupune punerea în funcţiune a o mulţime de elemente diferite, risipite de-a lungul traiectului. Dar nu este totul, nefiind vorba de o simplă senzaţie de culoare. Noi vedem sau ne imaginăm mărul ca pe un obiect solid cu o formă sferică. Aceste judecăţi rezultă din sensibilitatea musculară fină a aparatului nostru vizual şi din mişcările sale. Or, mişcările ochiului sunt reglate de numeroşi nervi: pateticul, nervul oculomotor comun, nervul oculomotor extern. Fiecare dintre aceşti nervi duce la un punct particular al bulbului42, care el însuşi este ataşat printr-un lung traiect la scoarţa creierului, unde se formează ceea ce Maudsley numeşte intuiţiile motorii. Descrierea noastră este făcută în linii mari. Pentru detalii se pot consulta tratatele de anatomie şi de fiziologie. Cititorul îşi va face astfel o idee despre numărul fantastic de filamente nervoase şi de celule diseminate, în insuliţe şi arhipelaguri, în diferitele părţi ale axului cerebrospinal, care servesc drept bază acestei stări psihice - imaginea din memorie a unui măr -, pe care dubla iluzie a conştiinţei şi a limbajului ne face să o considerăm simplă.

Se va spune că o percepţie vizuală este prea complexă şi că dovedeşte prea mult în favoarea tezei noastre? Să luăm exemplul unui cuvânt. Dacă este vorba de cuvântul scris, avem de-a face cu memoria vizuală, care se apropie de cazul precedent. Dacă este vorba de cuvântul vorbit, complexitatea este la fel de mare. Limbajul articulat presupune intervenţia laringelui, a gurii, a foselor nazale şi, prin urmare, a numeroşi nervi care îşi au centrii în diversele părţi ale bulbului: spinalul, facialul, hipoglosul43. Dacă în memorarea cuvintelor atribuim un rol impresiilor auditive, complexitatea este şi mai mare. în sfârşit, centrul bulbar trebuie el însuşi legat de circumvaluţia lui Broca şi de lobul insula, considerate de toată lumea drept centrul psihic al vorbirii44. Vedem că acest caz nu diferă de precedentul nici în natura şi nici în complexitatea sa şi că memoria fiecărui cuvânt trebuie să aibă ca bază o asociere determinată de elemente nervoase45.

Este inutil să insistăm: din cele de mai sus reiese înde­ajuns importanţa acelor asociaţii pe care le voi numi bazele dinamice ale memoriei, modificările imprimate elementelor fiind bazele statice. Poate că se va face observaţia că exemplele noastre presupun cazuri mai simple. Este adevărat, dar nu avem a ne ocupa de ele. Ceea ce memoria conservă şi repro­duce sunt stări de conştiinţă concrete, reale; trebuie deci să le considerăm ca atare şi să ne alegem exemplele în această ordine a faptelor. Că analiza fiziologică şi analiza ideologică, fiecare în parte, coboară până la elemente ultime, este o operaţie utilă pentru a explica geneza stărilor de conştiinţă: aici noi le considerăm gata formate. La vârsta la care începem să vorbim, folosim câteva cuvinte simple, iar mai târziu frag­mente de fraze. Timp îndelungat nu avem ştire de faptul că aceste cuvinte presupun elemente mai simple; mulţi nu ajung să ştie niciodată lucrul acesta. Conştiinţa, care este o vorbire interioară, procedează la fel. Ceea ce este pentru ea simplu, pentru analiză este compus. Dar este neîndoielnic că aceste stări simple, care sunt alfabetul conştiinţei, presupun ele însele, pentru conservarea şi reproducerea lor, anumite complexe nervoase. Faptele pe care le-am citat mai sus, cu privire la sunete, litere şi silabe, ne-o dovedesc. Iată un alt fapt, încă şi mai curios. „Un bărbat foarte instruit - spune Forbes Winslow - , după un acces de febră acută, a pierdut cu totul cunoaşterea literei F"46.

Dacă, aşadar, încercăm să ne reprezentăm o memorie bună şi să traducem această expresie în termeni fiziologici, trebuie să ne imaginăm un mare număr de elemente nervoase, fiecare fiind modificat într-un mod particular, fiecare făcând parte dintr-o asociere şi fiind probabil capabil de a intra în mai multe, fiecare dintre aceste asociaţii incluzând condiţiile de existenţă ale stărilor de conştiinţă. Memoria are deci baze statice şi baze dinamice. Puterea sa este în funcţie de numărul şi de stabilitatea lor.

Vom studia acum caracterul propriu memoriei psihice, caracter care îi aparţine în exclusivitate şi care, fără a schimba nimic în natura şi condiţiile sale organice, face din ea forma de memorie cea mai complexă, cea mai înaltă şi cea mai insta­bilă47. Acest caracter se numeşte în limbaj şcolăresc „recunoaş­tere". Voi numi-o localizare în timp, întrucât acest termen nu implică nici o ipoteză şi nu este decât simpla expresie a faptelor.

Puţine sunt problemele pe care metoda „facultăţilor" le-a încurcat cu mai multe dificultăţi şi explicaţii factice. Va fi deci nimerit să spunem în primul rând, pe scurt, cum se pune pentru noi problema şi cum se rezolvă.

Localizarea în timp (de exemplu, a ne aminti că un anumit accident ni s-a întâmplat în cutare perioadă şi în cutare loc) nu este un act primar, ci presupune, în afară de starea de conştiinţă principală, stări secundare, variabile ca număr şi grad şi care, grupate în juru-i, o determină. Pentru noi, ceea ce explică cel mai bine mecanismul „recunoaşterii" este mecanis­mul văzului.

Distincţia dintre percepţiile primare şi percepţiile dobân­dite ale văzului a devenit curentă de la Berkeley48 încoace. Se ştie că datul primar este suprafaţa colorată; că datele secundare sunt direcţia, distanţa, forma etc; că primul depinde mai ales de sensibilitatea retinei; că cele secundare depind mai ales de sensibilitatea musculară a ochiului; că, din cauza obişnuinţei, datele primare şi cele dobândite s-au contopit atât de bine încât, pentru simţul comun, nu există aici decât un act simplu, imediat, cu toate că analiza, experienţa, cazurile patologice dovedesc contrarul. La fel în ceea ce priveşte memoria. Starea de conştiinţă primară este în primul rând dată ca existând pur şi simplu; stările de conştiinţă secundare care se adaugă şi care constau în raporturi şi în judecăţi, o localizează la o anumită distanţă în durată, în aşa fel încât putem defini memoria: o viziune în timp*9.

Această operaţie pe care, din motive de claritate, am descris-o în linii mari, trebuie acum studiată mai îndeaproape, în detaliu.

Explicaţia teoretică a localizării în timp are ca punct de plecare legea enunţată de Dugald Stewart şi atât de bine pusă în lumină de Taine: „Actele de imaginaţie sunt întotdeauna însoţite de o credinţă (cel puţin momentană) în existenţa reală a obiectului de care ele se ocupă"50. Această credinţă, care există în gradul cel mai înalt în halucinaţie, în vertij, în vis (în absenţa unor percepţii reale care s-o corecteze), există, într-un grad mai scăzut, pentru toate stările de conştiinţă. Nu voi vorbi de mecanismul prin care starea de conştiinţă este despuiată de realitatea sa obiectivă şi redusă la o concepţie pură a spiritului. Trimit, în această privinţă, la explicaţiile date de domnul Taine51.

Cu toate acestea, nu avem aici de-a face cu o amintire. Atâta timp cât o imagine, oricare i-ar fi conţinutul (fie că repre­zintă o casă, o invenţie mecanică sau un sentiment), rămâne izolată şi ca suspendată în conştiinţă, fără legătură cu alte stări care pentru noi au un loc fix, fără însă a le putea localiza undeva anume, noi nu vedem în ea decât o stare actuală. Dar unele dintre aceste imagini au proprietatea ca, de îndată ce intră în conştiinţă, să emită ramificaţii în diverse sensuri, să provoace stări care le leagă de prezent şi datorită cărora ne apar ca făcând parte dintr-o serie mai lungă sau mai scurtă, care duce la prezent; cu alte cuvinte, ele sunt localizate în timp.

Nu voi cerceta dacă memoria este aceea care face ideea de timp posibilă sau dacă, dimpotrivă, ideea de timp face posibilă memoria; nici dacă timpul este o formă a priori a spiritului; nici dacă ea este explicabilă printr-o geneză em­pirică. Aceste probleme provin de la o critică a cunoaşterii, nu dintr-o psihologie empirică. Ea constată, cu titlu de fapt, că timpul implică memoria şi că memoria implică timpul: ceea ce îi este de ajuns52. Admiţând acest punct de vedere, cum localizăm în timp?

Pe plan teoretic, nu avem decât un mod de a proceda. Determinăm poziţiile în timp ca pe nişte poziţii în spaţiu, în raport cu un punct fix, care, în ceea ce priveşte timpul, este starea noastră prezentă. Este de remarcat că acest prezent este o stare reală, care are cantitatea sa de durată. Oricât de scurtă ar fi, ea nu este, aşa cum ne fac să credem metaforele limba­jului, o străfulgerare, un nimic, o abstracţie analoagă punctului matematic: ea are un început şi un sfârşit. Pe deasupra, înce­putul ei nu ne apare ca un început absolut: ea are o tangenţă cu ceva, cu care formează o continuitate. Când citim (sau ascul­tăm) o frază, la al cincilea cuvânt, de exemplu, rămâne ceva din al patrulea. O stare de conştiinţă nu dispare decât progresiv: ea lasă o prelungire analoagă cu ceea ce optica fiziologică numeşte o imagine consecutivă (în alte limbi expresiile sunt mai fericite: after-sensation, Nachempfindung). Aşa se face că al patrulea şi al cincilea cuvânt sunt în conti­nuitate, sfârşitul unuia atingând începutul celuilalt. Este aici un aspect de o importanţă capitală. Există o contiguitate, nu nedeterminată, care constă în aceea că două extremităţi uneori se ating; dar în sensul că extremitatea iniţială a stării actuale atinge extremitatea finală a stării anterioare. Dacă acest fapt simplu este bine înţeles, atunci este înţeles şi mecanismul teoretic al localizării în timp, întrucât este clar că trecerea regresivă se poate face şi de la al patrulea cuvânt la al treilea, şi aşa mai departe, şi că fiecare stare de conştiinţă având cantitatea sa de durată, numărul stărilor de conştiinţă parcurse în felul acesta în mod regresiv şi cantitatea lor de durată ne dau poziţia unei stări oarecare în raport cu prezentul, distanţarea sa în timp. Acesta este mecanismul teoretic al localizării: un mers regresiv care, pornind de la prezent, parcurge o serie de termeni mai mult sau mai puţin lungă.

Pe plan practic, am recurs la procedee mai simple şi mai expeditive. Foarte rar facem această cursă regresivă prin toţi intermediarii şi destul de rar prin majoritatea acestora. Simplificarea noastră constă în primul rând în folosirea unor puncte de reper. Iau un exemplu dintre cele mai obişnuite. Pentru ziua de 30 noiembrie aştept o carte de care am mare trebuinţă. Ea vine de departe, iar expedierea ei cere cel puţin douăzeci de zile. Am cerut-o, oare, în timp util? După câteva ezitări, îmi amintesc că am făcut comanda în ajunul unei mici călătorii căreia îi pot fixa cu precizie data, în ziua de duminică 9 noiembrie. Din acest moment amintirea este completă. Dacă analizăm acest caz, vedem că starea de conştiinţă principală -comanda cărţii - este mai întâi situată în trecut într-un mod nedeterminat. Ea trezeşte stări secundare: comparată cu acestea, ea se plasează când înainte, când după. „Imaginea călătoreşte, glisând înainte şi înapoi pe linia trecutului; fiecare dintre frazele pronunţate mental a fost o basculare"53. în urma unor asociaţii mai mult sau mai puţin lungi, ea îşi găseşte în sfârşit locul; este fixată, recunoscută. în acest exemplu, amin­tirea călătoriei este ceea ce eu numesc un punct de reper.

înţeleg prin punct de reper un eveniment, o stare de conştiinţă căreia îi cunoaştem bine poziţia în timp, adică distanţa faţă de momentul actual şi care ne serveşte ca să mă­surăm celelalte distanţe. Aceste puncte de reper sunt stări de conştiinţă care, prin intensitatea lor, luptă mai bine decât celelalte împotriva uitării, sau care, prin complexitatea lor, sunt de natură să suscite numeroase raporturi, să sporească şansele de reviviscenţă. Ele nu sunt alese în mod arbitrar, ci ni se impun. Valoarea lor este cu totul relativă. Unele au valoare pentru o oră, altele pentru o zi, o săptămână, o lună, pentru ca apoi, scoase din uz, să cadă în uitare. Punctele de reper au, în general, un caracter pur individual, dar, cu toate acestea, unele sunt comune unei familii, unei mici societăţi, unei naţiuni. Dacă nu mă înşel, aceste puncte de reper formează, pentru fiecare dintre noi, diverse serii care corespund diverselor

evenimente din care este compusă viaţa noastră: ocupaţii zilnice, evenimente de familie, ocupaţii profesionale, cercetări ştiinţifice etc, aceste serii fiind cu atât mai numeroase cu cât viaţa individului este mai variată. Ele sunt ca bornele kilome­trice sau ca stâlpii indicatori plasaţi pe căile rutiere, care, plecând din acelaşi punct, diverg în diferite direcţii. Au totuşi particularitatea că seriile se pot întrucâtva suprapune, pentru a se compara între ele.

Rămâne de arătat cum aceste puncte de reper permit simplificarea mecanismului localizării. Evenimentul pe care îl numim punct de reper, revenind, conform ipotezei, foarte des în conştiinţă, este foarte adesea comparat cu prezentul în ceea ce priveşte poziţia sa în timp, ceea ce înseamnă că stările intermediare care le separă sunt mai mult sau mai puţin clar active. Rezultă că poziţia punctului de reper este sau cel puţin pare să fie (căci vom vedea mai departe că orice amintire implică o iluzie) din ce în ce mai cunoscută. Prin repetiţie, această localizare devine imediată, instantanee, automată. Cazul este analog cu formarea unei obişnuinţe. Intermediarii dispar, fiind inutili. Seria se reduce la doi termeni, iar cei doi termeni sunt de ajuns, deoarece distanţarea lor în timp este suficient de cunoscută. Fără acest procedeu abreviativ, fără dispariţia unui număr considerabil de termeni, localizarea în timp ar fi foarte îndelungată, foarte anevoioasă, restrânsă la limite înguste. Datorită ei, dimpotrivă, de îndată ce imaginea răsare, ea comportă o primă localizare cu totul instantanee, se situează între două jaloane: prezentul şi un punct de reper oarecare. Operaţia se desăvârşeşte după câteva tatonări, adesea fiind laborioasă, infructuoasă şi, poate, niciodată precisă.

Dacă cititorul consimte să-şi studieze propriile-i amintiri, nu cred ca el să ridice obiecţiuni serioase împotriva celor spuse mai sus. El va observa, pe deasupra, cât de mult seamănă acest mecanism cu acela prin care facem localizări în spaţiu. Şi în acest caz avem puncte de reper, procedee abreviative, distanţe perfect cunoscute pe care le folosim ca unităţi de măsură.

Nu este inutil să arătăm, pe scurt, că localizările în viitor se fac printr-un mecanism asemănător. Cunoaşterea noastră privind viitorul nu poate fi decât o copie a trecutului. Nu identific aici decât două categorii de fapte: unele care sunt pur şi simplu o reproducere a ceea ce s-a petrecut în aceleaşi perioade, în aceleaşi locuri, în aceleaşi împrejurări; altele care constau în inducţii, deducţii, concluzii trase din trecut, dar produse prin travaliul logic al spiritului. în afară de aceste două categorii, totul este posibil, dar totul este necunoscut.

Evident, prima clasă de fapte este aceea care seamănă cel mai mult cu memoria, deoarece ea este o simplă reproducere a ceea ce a fost. Un bărbat are obiceiul de a merge în fiecare an să-şi petreacă luna septembrie într-o casă la ţară. în plină iarnă el o revede cu împrejurimile ei, cu locatarii, cu viaţa ei. Această imagine pluteşte mai întâi în nedeterminare; ea este în egală măsură materie pentru amintire şi pentru viitor. Mai întâi ea se îndepărtează de prezent, apoi alunecă dincolo de iarnă, în primăvară, în vară; în sfârşit, se localizează. Cursul anului, cu succesiunea de anotimpuri, de sărbători, cu schimbările de ocupaţii, furnizează punctele de reper. Acest mecanism nu diferă de acela al memoriei decât într-un punct: faptul că trecem de la capătul finul al prezentului la capătul iniţial al stării următoare. Nu mergem, ca în cazul amintirii, de la un început la un sfârşit, ci de la un sfârşit la un început. Parcurgem, în această ordine invariabilă, în mod teoretic toate stările intermediare, în mod practic doar câteva puncte de reper. Mecanismul este deci acelaşi ca pentru memorie, numai că funcţionează în alt sens.

în fond, dacă lăsăm de-o parte explicaţiile verbale, constatăm că „recunoaşterea" nu este o „facultate", ci un fapt şi că acest fapt rezultă dintr-o serie de condiţii. în consecinţă, „recunoaşterea", localizarea în timp variază în funcţie de condiţii, înregistrând toate gradele posibile. La gradul cel mai înalt se situează punctele de reper; dedesubt, amintirile vii, precise, detectate aproape la fel de repede; sub acestea,

amintirile care dau loc la ezitări, cerând un timp apreciabil pentru localizarea lor; încă şi mai jos avem recunoaşterile laborioase, care nu reuşesc decât prin încercări şi stratageme; în unele cazuri travaliul memoriei nu izbuteşte, iar indecizia noastră se exprimă prin fraze de felul: „Mi se pare că am mai văzut chipul acesta!" - „Oare nu am visat?". încă un pas şi localizarea este nulă; imaginea, lipsită de cadrul ei, se rosto­goleşte, vagabondează în haos, fără nici un căpătâi. Există numeroase exemple de acest fel şi ele se întâlnesc acolo unde ne-am aştepta mai puţin. Ca o consecinţă a bolii sau a bă­trâneţii, oameni celebri nu-şi recunosc cele mai personale opere. La sfârşitul vieţii, Linne54 încerca plăcerea de a-şi citi propriile-i opere şi pe când era antrenat în lectura aceasta, uitând că el era autorul, exclama: „Ce frumos! Cum aş mai fi dorit să scriu astfel!" Un fapt analog se povesteşte pe seama lui Newton şi a descoperirii calculului diferenţial. Walter Scott, îmbătrânit, era şi el victima unor astfel de uitări. într-o zi a auzit recitându-se un poem care i-a plăcut; el a cerut să i se spună numele autorului: era un cântec din al său The Pirate55. Ballantyne, care i-a fost secretar şi a scris biografia sa, arată în detaliu cum romanul Ivanhoe i-a fost în mare parte dictat în timpul unei maladii acute. Cartea era terminată şi tipărită înainte ca autorul să fi putut părăsi patul în care bolise. El nu păstrase despre carte nici o amintire, în afară de ideea de bază a romanului, care era anterioară maladiei.

într-un caz citat de Forbes Winslow, imaginea pare cât pe ce să fie recunoscută, localizată, ea este la limită, un ajutor cât de mic ar fi făcut să fie recunoscută, dar aceasta nu s-a întâmplat: „Poetul Rogers, în vârstă de nouăzeci de ani, se plimba în trăsură cu o doamnă. Aceasta îl întreba de o altă doamnă, de care el nu-şi putea aminti. El a cerut să fie oprită trăsura şi 1-a chemat pe valet, pe care 1-a întrebat: - O cunosc eu pe doamna M...? Răspunsul a fost afirmativ. Momentul a fost penibil atât pentru el cât şi pentru mine. Atunci mi-a luat mâna şi mi-a spus: N-avea nici o grijă, draga mea, încă nu am ajuns până acolo încât să opresc trăsura ca să întreb dacă te cunosc"56.

Un fapt mult mai instructiv pentru noi este raportat de Macauley57 în unul din ale sale Essays consacrate lui Wycherley58. La asfinţitul vieţii sale - spune Macauley -memoria sa era pe cât de viguroasă tot pe atât de slabă. Dacă i se citea ceva seara, a doua zi dimineaţa se trezea cu spiritul plin de ideile şi expresiile auzite în ajun şi le aşternea pe hârtie cu deplină încredinţare că îi aparţin. Aici mecanismul memoriei este în mod clar scindat în două: patologia ne face analiza acestei scindări. Interpretând acest caz în lumina celor spuse mai sus, vom spune: modificarea imprimată celulelor cerebrale a persistat; asociaţiile dinamice ale elementelor nervoase au rămas stabile; starea de conştiinţă legată de fiecare din ele şi-a făcut apariţia; aceste stări de conştiinţă s-au reasociat şi reconstituit în serii (fraze sau versuri). Apoi operaţia mentală se opreşte brusc. Aceste serii nu trezesc nici o stare secundară, ele rămân izolate, fără raporturi care să le lege de prezent, fără nimic care să le situeze în timp. Ele rămân în starea de imagini şi par noi, deoarece nici o stare concomitentă nu le imprimă marca trecutului.

Localizarea în timp este atât de puţin un act simplu, pri­mar, instantaneu, încât adesea cere un interval apreciabil chiar şi pentru conştiinţă. în cazurile în care ea pare instantanee, rapiditatea sa este un rezultat al obişnuinţei. Ochiul judecă la fel distanţa obiectelor şi probabil că pentru o memorie născândă, ca şi pentru un văz născând, nici o localizare nu este instantanee59.

În definitiv, în cea mai înaltă formă de memorie nu am identificat decât o operaţie nouă: localizarea în timp. Pentru a încheia, nu ne rămâne decât să arătăm caracterul relativ iluzo­riu al acestei operaţii.

Îmi amintesc în acest moment, într-o formă extrem de vie, o vizită pe care am făcut-o anul trecut într-un vechi castel

din Boemia. Astăzi o refac cu uşurinţă în imaginaţie: intru prin imensa poartă, traversez rând pe rând curţi, galerii, săli, capele suprapuse; revăd frescele, decoraţiile interioare originale; mă orientez destul de bine în labirintul acelui vechi castel, până la ieşire, dar îmi este imposibil să-mi reprezint durata acelei vizite ca egală cu cele două ore care s-au scurs. Ea îmi apare mult mai scurtă, iar diferenţa va fi mult mai mare dacă cele două ore au fost cheltuite în vreo vizită asemănătoare sau în vreo societate agreabilă.

Orice amintire, oricât de clară ar fi, suferă o enormă condensare. Acest fapt este indiscutabil şi se produce întotdea­una. Experienţe ştiinţifice aplicate unor cazuri foarte simple, unde şansele de eroare sunt foarte mici, confirmă această lege. Vierordt a demonstrat că dacă încercăm să ne reprezentăm fracţiuni de secundă, reprezentarea acestei fracţiuni de durată este întotdeauna prea mare; atunci când este vorba să ne repre­zentăm mai multe minute sau mai multe ore, se produce contrariul. Pentru a studia durata acestor mici intervale, el punea să fie observate câtva timp bătăile unui metronom; apoi observatorul trebuia să reproducă singur bătăile pe care le auzise. Or, intervalul bătăilor imitate devenea prea lung când intervalul real era scurt, după cum devenea prea scurt când intervalul real era lung60.

Eroarea creşte şi mai mult, o dată cu complexitatea stărilor de conştiinţă. Ceea ce este mai supărător este faptul că această scurtare nu are loc după nici o lege apreciabilă. Nu putem spune că ea este proporţională cu distanţa. Ba chiar trebuie să spunem că nu este. Dacă îmi reprezint ultimii zece ani din viaţa mea pe o linie lungă de un metru, ultimul an se întinde pe trei sau patru decimetri; al cincilea, bogat în evenimente, se întinde pe doi decimetri; ceilalţi opt ani se înghesuie pe ceea ce rămâne.

în istorie are loc aceeaşi iluzie. Anumite secole par mai lungi şi, dacă nu mă înşel, perioada care merge din zilele noastre şi până la căderea Constantinopolului pare mai lungă decât aceea care merge de la acest eveniment la prima cru­ciadă, deşi ambele sunt aproape egale din punct de vedere cronologic. Lucrul acesta se întâmplă, probabil, din cauză că prima perioadă ne este mai bine cunoscută şi pentru că în ea amestecăm şi amintirile noastre personale.

Pe măsură ce prezentul intră în trecut, stările de conştiinţă dispar, se şterg. Revăzute peste câteva zile, nu mai rămâne din ele nimic sau puţin: cele mai multe s-au scufundat într-un neant de unde nu vor mai ieşi, ducând cu ele cantitatea de durată care le era inerentă; drept urmare, un deşeu de conştiinţă este un deşeu de timp. Or, procedeele abreviative despre care am vorbit presupun acest deşeu. Dacă, pentru a ajunge la o amintire îndepărtată, ar trebui să urmărim întreaga serie de termeni care ne separă de ea, memoria ar fi imposibilă, din cauza lungimii acestei operaţii61.

Ajungem deci la concluzia paradoxală că o condiţie a memoriei este uitarea. Fără uitarea totală a unui număr consi­derabil de stări de conştiinţă şi fără uitarea momentană a unui mare număr de asemenea stări ne-ar fi imposibil să ne amin­tim. Uitarea, cu excepţia anumitor cazuri, nu este deci o maladie a memoriei, ci o condiţie a sănătăţii şi a vieţii sale. Găsim aici o analogic frapantă cu cele două procese vitale esenţiale. A trăi înseamnă a dobândi şi a pierde; viaţa este constituită prin travaliul care dezasimilează cât şi prin acela care fixează. Uitarea este dezasimilare.

O a doua concluzie (iar aceasta ne duce la funcţiile vizuale) este că cunoaşterea trecutului seamănă cu un tablou în perspective îndepărtate, în acelaşi timp înşelător şi exact şi care îşi trage exactitatea chiar din iluzie. Dacă, printr-o ipoteză irealizabilă, am putea compara trecutul nostru real, aşa cum a fost el, fixat pentru noi în mod obiectiv, cu reprezentarea subiectivă pe care ne-o dă memoria, am vedea că această copie constă dintr-un sistem particular de proiecţie: fiecare dintre noi se orientează lesne în acest sistem, deoarece îl creează.

Am urcat treaptă cu treaptă până la gradul cel mai înalt al memoriei; trebuie acum să urmăm ordinea inversă şi să reve­nim treptat la punctul de plecare. Acest retur este necesar spre a arăta încă o dată că memoria constă dintr-un proces de organizare la stadii variabile, cuprins între două limite extreme: starea nouă, înregistrarea organică.

Nu există altă formă de activitate mentală care să depună mai categoric mărturie în favoarea teoriei evoluţiei. Numai din acest punct de vedere înţelegem natura memoriei; înţelegem că studiul ei nu trebuie să fie doar o fiziologie, ci şi o morfologie, adică o istorie a transformărilor sale.

Să reluăm problema din punctul în care am lăsat-o. O achiziţie nouă a spiritului, mai mult sau mai puţin complexă, este reactivată pentru prima sau a doua oară. Aceste amintiri sunt elementele cele mai instabile ale memoriei, atât de instabile încât multe dispar pentru totdeauna: aşa sunt majo­ritatea faptelor ce ni se prezintă zilnic, ceas de ceas. Oricât de clare şi oricât de intense ar fi aceste amintiri, ele au un minimum de organizare. La fiecare revenire, voluntară sau involuntară, ele câştigă însă în stabilitate; tendinţa la orga­nizare se accentuează.

Dedesubtul acestui grup de amintiri pe deplin conştiente şi neorganizate se găseşte grupul amintirilor conştiente şi semiorganizate, de exemplu o limbă pe care tocmai o învăţăm, o teorie ştiinţifică sau o meserie manuală pe care nu ni le-am însuşit decât pe jumătate. Aici caracterul foarte individual al primului grup dispare; amintirea devine din ce în ce mai imper­sonală, se obiectivează. Localizarea în timp dispare, deoarece este inutilă. Ici-colo,câţiva termeni izolaţi aduc cu ei impresii personale care îi localizează. îmi amintesc că am învăţat cutare cuvânt german sau englez în cutare oraş, în cutare împrejurare. Este ca un vestigiu, ca o marcă a unei stări anterioare, ca o amprentă originală. Puţin câte puţin vestigiul dispare, iar acel termen capătă caracterul banal şi impersonal al tuturor celorlalţi.

Cunoaşterea unei ştiinţe, a unei limbi, a unei meserii se consolidează tot mai mult. Ea se retrage progresiv din sfera psihică, pentru a se apropia tot mai mult de memoria organică. Aşa este pentru adult memoria limbii sale materne.

Pe un plan inferior, dăm peste memoria complet orga­nizată şi aproape inconştientă: aceea a unui muzician priceput, a unui muncitor stăpân pe meseria sa, a unei dansatoare desăvârşite. Cu toate acestea, toate cele de mai sus au fost memorie în sensul riguros şi obişnuit al cuvântului, memorie pe deplin conştientă.

Putem coborî şi mai jos. Exerciţiul fiecăruia dintre sim­ţurile noastre (văz, pipăit, simţ muscular etc), presupune o memorie complet organizată. Ea ne este atât de bine încor­porată, încât majoritatea oamenilor nu bănuiesc niciodată în ce măsură sunt dobândite toate acestea. La fel stau lucrurile cu o mulţime de judecăţi ale vieţii comune. „Nimeni nu spune că îşi aminteşte că obiectul pe care îl priveşte are o parte ascunsă sau că o anumită modificare a impresiei vizuale implică o anumită distanţă, nici că o mişcare a picioarelor îl va face să înainteze, nici că obiectul pe care îl vede mişcându-se este un animal viu. S-ar considera un abuz de limbaj să fie întrebat cineva dacă îşi aminteşte că soarele străluceşte, că focul arde, că fierul este tare, că gheaţa este rece"62. Şi totuşi, repetăm, într-o inteligenţă născândă toate acestea au fost memorie în sensul strict al cuvântului.

Nu este necesar să adăugăm că toate cele de mai sus sunt o schiţă absolut ideală, o schemă. Ar fi cu totul iluzoriu să dorim să decupăm în segmente bine conturate o evoluţie care are loc prin tranziţii imperceptibile şi care, pe deasupra, va­riază de la individ la individ.

S-ar putea merge mai departe? Răspunsul este afirmativ. Dedesubtul reflexelor compuse, care reprezintă memoria organică la nivelul său cel mai de jos, există reflexele simple.

Putem admite că aceste reflexe, care suni rezultatul unei dispoziţii anatomice înnăscute, au fost ele însele dobândite şi fixate prin experienţe nenumărate în evoluţia speciilor. Am trece astfel de la memoria individuală la ereditate, care este o memorie a speciei. Este suficient să indicăm această ipoteză.

Vedem, în fond, că este imposibil să spunem unde sfâr­şeşte memoria, fie ea psihică sau organică. în ceea ce desem­năm prin termenul colectiv de memorie există serii care au toate gradele de organizare, de la starea născândă şi până la starea perfectă. Există o trecere neîncetată de la instabil la stabil, de la starea de conştiinţă, achiziţie nesigură, la starea organică, achiziţie statornică. Datorită acestui mers neîntrerupt spre organizare, în materiale are loc o simplificare, o ordonare care face posibilă o formă de gândire mai înaltă. Redusă la sine şi fără contrapondere, ea ar tinde la nimicirea progresivă a conştiinţei şi ar face din om un automat.

Să presupunem, printr-o ipoteză irealizabilă, că o fiinţă umană adultă ar fi plasată în asemenea condiţii încât orice stare de conştiinţă nouă - percepţii, idei, imagini, sentimente, do­rinţe - i-ar lipsi: în acest caz seriile de stări de conştiinţă care constituie fiecare formă de activitate psihică ar sfârşi în cele din urmă prin a se organiza atât de bine încât nu am mai găsi în el decât un automat abia conştient. Spiritele mărginite şi rutiniere realizează într-o anumită măsură această ipoteză. Izolate într-un cerc strâmt, din care au fost îndepărtate pe cât posibil noul şi imprevizibilul, ele tind spre starea de stabilitate perfectă; devin „absolut maşinale"; pentru cea mai mare parte a vieţii lor conştiinţa este superfluă.

După ce am întors subiectul pe toate feţele, revenim, aşadar, la propoziţia noastră iniţială: memoria conştientă nu este decât un caz particular al memoriei biologice. Putem, prin consideraţii de un alt ordin, să evidenţiem faptul că memoria este legată de condiţiile fundamentale ale vieţii.

Toate formele de memorie, de la cea mai înaltă la cea mai de jos, au drept suport asociaţii dinamice între elementele nervoase şi modificări particulare ale acestor elemente, cel puţin ale celulelor. Aceste modificări, care rezultă din impresia primară, nu s-au conservat într-o materie inertă; ele nu sea­mănă cu pecetea imprimată pe ceară, ci s-au depus într-o materie vie. Or, toate ţesuturile vii sunt în stare de renovare moleculară continuă, ţesutul nervos mai mult ca oricare altul şi, în ţesutul nervos, substanţa cenuşie mai mult decât substanţa albă, cum o dovedeşte excesiva abundenţă a vaselor sanguine care Ic irigă63. Deoarece modificările persistă, este necesar ca aportul de noi materiale, ca aranjamentul de noi molecule să reproducă exact tipul celor înlocuite. Memoria depinde direct de nutriţie.

Dar celulele nu au numai proprietatea de a se nutri, ele sunt dotate, cel puţin într-o parte a vieţii lor, cu capacitatea de a se reproduce, iar mai târziu vom vedea cum acest fapt explică anumite restabiliri ale memoriei. Potrivit părerii tuturor fiziologilor, această reproducere nu este, de altfel, decât o formă a nutriţiei. Baza memoriei este deci nutriţia, adică procesul vital prin excelenţă.

Deocamdată nu insist asupra acestei probleme. După ce vom fi vorbit de tulburările memoriei, de stimulările şi depresiile sale, de suspendările sale de moment, de dispariţiile şi reapariţiile sale bruşte, vom putea reveni cu folos la respectiva problemă, iar atunci rolul capital al nutriţiei se va arăta de la sine. Până aici ne-am limitat la preliminariile subiectului nostru: memoria sănătoasă. Patologia memoriei completează fiziologia sa; vom vedea dacă o şi confirmă.

NOTE

1 Va fi citat, între alţii, Alexander Bain (1818-1903), psiholog pozitivist din şcoala experimentală, asociaţionist, fondator al prestigioasei reviste Mind. (Nota trad.)

2 Referire la metoda introspecţiei, prin care un subiect îşi observă pro­
priile stări de conştiinţă. (Nota trad.)

3 Luys, Le cerveau etses fonctions,p. 106.

4 G.H. Lewes, Problems oflifc and mind, Third series, p. 57.

5 Hering, Ueber das Gedăchtnis als allgemeine Function der organisirten Materie. Vortragetc, Zwcite Auflage, Wien, Gerold's Sohn, 1876,p. 13.

6 DavidHartley( 1705-1757), psiholog, medic şi filosof englez, unul dintre promotorii psihologiei asociaţioniste, care a încercat să explice originea fenomenelor psihice prin teoria vibraţiei particulelor de substanţă nervoasă. (Nota trad.)

7 Op.cit., p. 51.

8 H Schiţare a principiului reflexelor condiţionate, care va fi pe larg for­mulat de I.P. Pavlov. (Nota trad.)

9 Mental Physiology, p. 75.

10 Carpenter, Mental Physiology, p. 75.

11 „petit mal", în textul original. (Nota trad.)

12 Trousseau, Legons cliniques,\o\. .H,XLI,paragr. 2. Vor fi găsite aici multe alte fapte de acest gen. Vom reveni la ele atunci când vom vorbi despre patologia memoriei.

13 Nu este însă vorba de senzaţie, ci de imagine. (Nota trad.)

14 Pentru mai multe detalii asupra acestui aspect, a se vedea Bain, Les
sens et I'intelligence, trad. Gazelles, p. 304 şi apendicele D.

15 Maudsley, Physiologiedel'esprit, trad. Herzen,pp. 233 şi 252.

16 în momentul în care scria Ribot încă nu se descoperise sinapsa şi transmiterea sinaptică a influxului nervos prin intermediul neurotrans-miţătorilor. (Nota trad.)

17 Maudsley, op.rif.,p. 252.

18 Delboeuf, Theorie generale de la sensibilite, p. 60.

19 Imposibilitate cu totul relativă, legată de rudimentara tehnică de cercetare din acea vreme. (Nota trad.)

20 în mod cu totul paradoxal, limbajul, deşi este prin excelenţă instru­ment al gândirii, nu de puţine ori constituie un serios obstacol în calea unor raţionamente corecte, axate pe adevăr. (Nota trad.)

21 David Ferrier (1843-1928), medic şi fiziolog scoţian, fondator al revistei The Brain, autor al cunoscutei lucrări Funcţiile creierului {\%16).(Nota trad.)

22 Denumire sub care unii autori descriu un grup de nuclei cerebrali
de la baza creierului, numiţi de aceea şi nuclei bazali: corpii striaţi (nucleul căudat şi putamen), globus pallidus, claustram şi nucleul amigdalian. (Nota trad.)

23 Apare aici in nuce ideea stereotipului dinamic descris mai târziu de I.P.Pavlov. (Nota trad.)

24 Astăzi numărul celulelor nervoase este estimat de unii la 100 sau chiar 200 de miliarde. (Nota trad.)

25 Această comparaţie va juca un rol deosebit în descrierea mecanis­ mului codului genetic de către Francis Crick şi James Watson. (Nota trad.)

26 Posibilităţi exploatate azi de programatorii de calculatoare electronice. (Nota trad.)

27 Op.cit.,p. 128.

28 Ne putem întreba ce ar fi avut de spus în acest caz S.Freud, prin prisma „actului ratat". (Nota trad.)

29 Cea mai frecventă greşeală pe care o comit când copiez în grabă vreun text francez este transformarea conjuncţiei/adverbului si în românescul si, ceea ce ţine, desigur, exclusiv de mecanica deprinderii, neavând semnificaţie psihanalitică. (Nota trad.)

30 Se poate afirma despre Theodule Ribot că a reprezentat cu toata seriozitatea pozitivismul în psihologie. (Nota trad.)

31 Eduard von Hartmann (1842-1906), filosof german, cunoscut mai
ales ca autor al lucrării Filosofia inconştientului (1869). (Nota trad.)

32 „nepeut eveillerla conscience", în textul original. (Nota trad.).

33 Pfluger's Archiv, VIII, 1874, p. 526. Durata reflexelor variază în funcţie de intensitatea excitaţiei, urmând sensul longitudinal sau transversal al transmisiei în măduvă. Problema este de altfel departe de a fi elucidată.

34 Principe* de psychologie, I, p. 220. Potrivit cercetărilor lui Marey, aripa unei muşte bate de numai 330 de ori pe secundă. Aceste divergenţe nu schimbă nimic în validitatea raţionamentului nostru.

35 Cercetările asupra duratei actelor psihice pot pune într-o nouă lu­mină unele fapte din viaţa noastră psihică. Ele contribuie, cred, la explicarea trecerii din conştient în inconştient, în obişnuinţă. Un act este executat mai întâi lent şi conştient; prin repetiţie el devine mai lesnicios şi mai rapid; aceasta înseamnă că procesele nervoase care îi stau la bază, găsind căile gata trasate, devin rapide şi puţin câte puţin cad sub minimum de durată necesar conştiinţei.

36 Carpenter, Mental Physiology, p. 533. întreg capitolul XIII conţine fapte interesante cu privire la cerebraţia inconştientă. Un matematician, prieten al autorului, se ocupa de o problemă de geometrie căreia îi întrezărise soluţia. A încercat de mai multe ori să o rezolve, fără a reuşi. La mai mulţi ani după aceea soluţia i s-a prezentat atât de brusc „încât l-au trecut fiorii, ca şi cum propriul său secret i-ar fi fost comunicat de către un străin" (p. 536). Dacă cititorul vrea să aibă spectacolul unui spirit viguros şi pătrunzător pus în încurcătură de o metodă proastă, poate citi extrem de remarcabilul studiu Latency de Sir Wiiliam Hamilton (Lectures on metaphysics. voi. I. Iect. XVIII). Cu a sa teorie a facultăţilor sufletului şi ignorând în mod voit orice fiziologie, el nu reuşeşte să o scoată la capăt cu nici o dificultate.

37 Cifre ridicole astăzi, când tehnica de numărare a unor asemenea elemente este cu totul alta. (Nota trad.).

38 Condiţie prezentată de S.Freud ca o caracteristică definitorie a inconştientului. (Nota trad.).

39 în limba latină. în textul original = suflare a vocii. Expresia s-a impus în aşa-numita ..ceartă a universaliilor" din evul mediu. întâlnindu-se pentru prima oară. pare-se. în tratatul De trinitate al lui Anselm de Canterbury (1033-1109). abate benedictin şi apoi episcop de Canterbury. adept al ..realismului", unul dintre fondatorii scolasticii. (Nota trad.)

40 Wundt. Grundziige derphysiologischen Psychologie, p. 791.

41 Traseul influxurilor nervoase de sorginte vizuală este de fapt următorul: retina, nervul optic, chiasma optică, bandeleta optică, corpul geniculat extern, radiaţiile optice, centrul cortical (zona scizurii calcarine din lobul occipital). (Nota trad.)

42 Astăzi este cunoscut că nervii cranieni menţionaţi mai sus de către Ribot au următoarele origini reale: pateticul (nervii trohleari sau perechea a IV-a de nervi cranieni) porneşte dintr-un nucleu situat în calota pedun culară, ieşind lateral de valvula lui Vieussens; nervul oculomotor comun
(perechea a IlI-a), atât fibrele somatomotorii cât şi cele vegetative parasim-patice, provine dintr-un nucleu situat de asemenea în calota pedunculilor cerebrali; nervul oculomotor extern (nervii abducens sau perechea a IV-a) îşi are originea în porţiunea protuberanţială a planşeului ventricului al IV-lea. Toţi aceşti nervi sunt dubli şi, bineînţeles, reprezintă axonii, care pornesc din nuclei situaţi în stânga sau în dreapta trunchiului cerebral. (Nota trad.)

43 Nervul spinal (perechea a Xl-a) şi nervul hipoglos (perechea a XII-a) au, într-adevăr, origine bulbară, pe când în cazul nervului facial (perechile a Vil-a şi a Vil-a bis) lucrurile sunt mai complicate, acesta având şi rădăcini extrabulbare. (Nota trad.)

44 Complexitatea bazei anatomofiziologice a limbajului este mult mai
mare. Zona limbajului zisă „clasică" cuprinde o arie anatomică anterioară egală cu centrul lui Broca, una inferioară egală cu centrul Iui Wernicke şi lobul parietal inferior compus din gyrus angularis şi gyrus supramarginalis. J. J.Dejerine( 1914) preciza că în componenţa zonei limbajului intră: l)aria lui Broca din partea posterioară a piciorului celei de a treia circumvoluţii frontale, operculul frontal, zona corticală imediat învecinată (capul celei de a treia circumvoluţii frontale şi piciorul celei de a doua circumvoluţii frontale, cu excluderea operculului rolandic; 2) aria lui Wernicke, corespunzând părţilor posterioare ale primei şi celei de a doua circumvoluţii temporale (centrul imaginilor auditive ale cuvintelor); 3) pliul curb din lobul parietal stâng (centrul imaginilor vizuale ale cuvintelor). Profilul mai exact al zonei limbajului cuprinde câmpurile Brodmann44,45,46şi 47 din lobul frontal, câmpurile 21,22,38,41,42 şi 52 din lobul temporal,câmpul 40 din lobul parietal şi câmpurile 37 şi 39 de la confluenţa lobilor temporal şi parietal cu lobul occipital. Toate aceste câmpuri sunt interconectate şi, de asemenea, în principal prin corpul calos, sunt conectate cu câmpurile analoage din emisfera cerebrală opusă. După J.M. Nielsen (1965), dintre cele 11 arii de asociaţie definite de el, 8 sunt legate de funcţii ale limbajului: I) pars triangularis din F3 (câmpul 45). în raport cu toate funcţiile muzicii vocale şi instrumentale; 2) extremitatea anterioară a TI (câmpul 38), fn raport cu recunoaşterea şi interpretarea auditivă muzicală (leziunile bilaterale ale acestei zone determină o pierdere a auzului muzical); 3) zona Wernicke (câmpurile 41 şi 42), în raport cu interpretarea limbajului vorbit; 4) câmpul 37, în raport cu „formularea verbală" a ideilor (leziunea sa determină afazia amnezică); 5) circumvoluţia lui Broca (câmpul 44), conţinând engramele care constituie baza fiziologică a utilizării organelor fonatoare în articularea cuvintelor; 6) circumvoluţia lui Gratiolet(situată în câmpurile 19 şi 35), constituind zona schemei corporale şi a denumirii părţilor corpului; 7) centrul frontal al scrisului (piciorul circumvoluţiei F2), în raport cu mecanismul mnezic al scrisului; 8) gyrus angularis, arie de revizualizare a cuvintelor scrise. (Nota trad.)

45 Forbes Winslow (On the obscure Diseases of the Brain and Disorders of the Mind, ed. a 4-a, p. 257), citează cazul unui soldat care, su­ferind o operaţie cu trepanul, şi-a pierdut câteva porţiuni din creier. S-a constatat că din această cauză el a uitat numerele cinci şi şapte şi numai pe
acestea. La câtva timp după aceea el şi-a regăsit memoria celor două numere.

46 Op. cit., p. 258. Autorul nu precizează dacă este vorba de articularea sunetului sau de scrierea literei respective, ori şi de una şi de alta; şi nici nu ne spune dacă bolnavul s-a însănătoşit.

47 Este aici evidentă adoptarea concepţiei lui J.H. Jackson (1834-1911) a ierarhizării funcţionale a diferitelor structuri nervoase, conform principiului evoluţiei de la simplu la complex. Potrivit acestei concepţii, boala nervoasă este o disoluţie care, în condiţii determinate, atacă rând pe rând etajele ierarhici centrilor nervoşi, începând cu cel mai de sus şi definindu-se deci ca o regresiune în raport cu punctul culminant atins de evoluţie. (Nota trad.)

48 George Berkeley (1685-1753). episcop, filosof idealist care afirmă că în experienţă nu sunt date în mod nemijlocit exclusiv senzaţiile şi că a Fi înseamnă a fi perceputiesse estpercipi). Dacă distrugem senzaţiile, dispare lucrul. Existenţa lucrurilor- susţine Berkeley în Tratat asupra principiilor
cunoaşterii omeneşti (1710)- constă în aceea ca ele să fie perceptibile sau cognoscibile şi că atâta timp cât ele nu sunt percepute sau nu există în spiritul cuiva, fie că nu au nici un fel de existenţă, fie că există în intelectul unui spirit etern. (Nota trad.)

49 .Mne vision dans Ic temps", în textul original. Bergson va aprofunda în felul său, metafizic, aceste precizări pozitiviste. (Nota trad.).

50 Dugald Stewart,Psihosophie del'esprithunmin, trad. Peisse. voi. I, p. 177, Tai ne, Dcrintelligencc, partea 1, cartea a Ii-a, cap. I, paragr. 3. Vom găsi în această ultimă carte o culegere de fapte care nu lasă nici o îndoială în această privinţă.

51 H.Taine, Del'intelligcnce,în special partea a 2-a, cartea I,cap. II.

52 Delimitare judicioasă de problematica proprie criticismului lui Kant. (Nota trad.)

53 Taine, De l'intelligence, partea a 2-a, cartea I, cap. II, paragr. 7. Vom găsi aici, în legătură cu un exemplu asemănător, o excelentă analiză care ne scuteşte să insistăm asupra acestui aspect.

54 Cari von Linne (1707-1778) naturalist suedez, autor al unei clasificări a florei şi faunei, adept al teoriei creaţioniste a speciilor. (Nota trad.)

55 Roman publicat în 1822, an în care au apărut şi romanele The Fortunes ofNigel şi Peveril of the Peak. (Nota trad.)

56 Lay cock, A chapter on some organic la ways of personal and ancestral memory, p. 19; Carpeuter, Mental Physiology, p. 444; Ballantyne, Life of WalterScott,cap. XLIV; Spring,Symptomatologie, voi. 11,p. 530; Forbes Winslow, op.cit., p. 247.

57 Thomas Babington Macauley (1800-1859), istoric şi om politic britanic, autor a trei volume de Criticai and Historical Essays (1843) şi al unei The History ofEngland from the accession of James II, în cinci volume (1849-1861). Ale sale Speeches (a fost parlamentar) au fost editate în 1854. (Notatrad.).

58 William Wycherley (1640-1715), dramaturg englez, plezirist, a cărui primă piesă, de succes, Love in a Wood( 1671), 1-a impus în cercurile sus-puse. (Nota trad.)

59 Este de subliniat şi ceea ce se întâmplă în cazul evenimentelor frecvent repetate. Am făcut de o sută de ori drumul de la Paris la Brest. Toate aceste imagini se suprapun, formează o masă indistinctă, la drept vorbind, alcătuiesc una şi aceeaşi stare vagă. în tot acest număr, doar călă­toriile legate de vreun eveniment important, plăcut sau neplăcut, îmi aparca amintiri distincte: numai acelea care îmi evocă stări de conştiinţă secun­dare sunt localizate în timp şi recunoscute ca atare. Trebuie subliniat că explicaţia pe care am dat-o mecanismului recunoaşterii concordă cu aceea dată în tratatul despre Inteligenţă al lui Taine, partea a 2-a, cartea l,cap. II, paragr. 6.

60 Vierordt, DerZeitsinn nachVersuchcn, pp. 36-111. Experienţe analoage ale lui H.Weber, asupra percepţiilor vi/.uale. Tastsinn und Gemcingefuhl, p. 87. A se vedea şi Handbuch der Physiologic, herausgegeben v. Hermann, 1879, voi. II, partea a 2-a,p. 282.

61 Abcrcrombie (Essay on intcllcctual Pouers, p. 101) ne dă o dovadă în acest sens: „Dr. Leyden avea o capacitate extraordinară de învăţare a limbilor şi putea repeta cu mare exactitate un lung Act(= lege, decret) al Parlamentului sau orice document similar, după o singură lectură. Un prieten felicitându-1 pentru acel dar remarcabilei i-a răspuns că,departe de a fi un avantaj, era pentru el adesea un mare inconvenient. Explicând faptul, el a arătat că atunci când voia să-şi amintească ceva anume dintr-un text citit nu o putea face decât repetând în întregime textul, de Iu început, până când
ajungea la ceea ce dorea să-şi amintească."

62 Herbert Spencer, Principes de psychologie, voi. I. partea a 4-a. cap. VI. Acest capitol este foarte important prin cele spuse despre memorie din punct de vedere evoluţionist.

63 Este limpede că Ribot nu are nici o idee despre perenitatea neuronilor, celulele nervoase fiind singurele din organism care nu se repro­duc, însuşi acest fapt, al perenităţii neuronilor, explică baza materială a memoriei. Perenitatea este însă relativă, pentru că acei neuroni care nu sunt incluşi în circuitele funcţionale degenerează şi pier, fiind înlocuiţi de ţesuturi de umplutură (gliale). (Nota trad.)