Mit şi gândire mitică

Mit şi gândire mitică

Introducere

Oamenii au iniţial au început psihologia, ca şi acum, datorita mirării…

De aceea iubitorul de mituri este de asemenea şi un filosof în felul său,

deoarece mitul este compus din minuni. (Aristotel[Metafizica 982b])

Din antichitate, filosofii au reflectat la înţelesul şi adevărul din mituri, din întâmplări extraordinare cu eroi, animale şi zei. Aceşti filosofi lucrau cu presupunerea, aşa cum şi Aristotel o făcea, cum că mirarea umană şi speculaţia asupra naturii lucrurilor s-ar putea exprima în moduri variate, inclusiv prin mituri. Scopul central acestei cercetări filosofice a fost acela de a vedea dacă erau sau nu adevăruri despre condiţia umană încapsulate în poveşti despre originea cosmosului şi a omenirii, despre animale, despre viaţa şi moarte.[1]

Termenul de mit este adesea utilizat în limbajul cotidian pentru a se referi la o poveste falsă; Cu toate acestea, utilizarea academică a termenului, în general, nu se referă la adevăruri sau falsităţi. În studiul de folclor , un mit este o povestire sacră care explică modul în care lumea şi omenirea a ajuns să fie în forma lor actuală. Mulţi cercetători în alte domenii folosesc termenul mit în moduri oarecum diferite. Într-un sens foarte larg, cuvântul se poate referi la orice poveste tradiţională.

Strâns legate de mit sunt legendele. Ca şi miturile, legende sunt poveşti care sunt în mod tradiţional considerate adevărate; cu toate acestea, ele sunt stabilite într-un timp mai recent, atunci când lumea era la fel ca cea de astăzi. De asemenea, legende, în general, înfăţişează oamenii ca personaje lor principale, în timp ce miturile, în general, se concentrează pe caractere supraomeneşti.

O teorie susţine că miturile sunt o realitate distosionată a unui eveniment istoric. Povestitorii acelor întâmplări transformă treptat acele evenimente istorice în relatări despre statute zeiforme.[2]

Max Müller a sprijinit o teorie alegorică a mitului. El credea că miturile a început ca descrieri alegorice ale naturii, dar treptat a ajuns să fie interpretată literal: de exemplu, o descriere poetică a mării ca fiind „furioasă” a fost în cele din urmă luată ad litteram, şi în mare a fost gândit ca un zeu furios[3]

Existenţa mitului este legată de ritual, potrivit lui Smith, oamenii încep ritualuri din anumite motive, care nu sunt legate de mit, mai târziu însă, după ce au uitat motivul original pentru un ritual, ei încearcă să dea o explicaţie pentru ritual inventând un mit şi susţinând că ritualul comemorează evenimente descrise în acest mit.[4]

Funcţia mitului este de a stabili modele de comportament. Noi folosim cuvântul mit într-un sens total neutru. Indiferent daca conţinutul lui este revelaţie sau superstiţie, discernământ sau prejudecată, nu se află aici întrebarea . Includem în mod egal sub termenul de mit cele mai pregnante filosofii de viaţă, cele mai profunde imitaţii de religie, cele mai subtile interpretări ale experienţei. Indiferent de ce răspuns valoric oamenii îi dau circumstanţelor şi încercărilor destinului lor, sau transmite existenţe tolerabile toate cad sub incidenţa categoriei mitului.

Diviziunea dintre această lume şi cea de dincolo, dintre profan şi sacru, este la centrul tuturor formelor de gândire magică şi religioasă.

Un mit poate fi transferat de la o cultură la alta sau de la o tradiţie la alta; poate fi altoit unei alte persoane sau unui alt loc.

Gândirea mitică

Miturile sunt importante ca instrumente metodologice singulare importante pentru analize. Această teorie a ajuns până la noi prin intermediul antropologiei filosofice începute de Kant şi care a fost deyvoltată de Erns Cassier. Pentru Cassier, mitul este forma primară cognitivă de sub care toată realitatea este văzută. Gândire mitologică este cea mai fundamentală şi prin urmare cel mai omniprezent nivel de conştientă. Urmând pe Kant, Cassier sugerează ca toată cunoştinţa implică, în instanţa percepţiei sale, ca o activitate sintetizatoare a minţii. Gândirea mitică, ca şi cea mai bazică activitate sintetică pe care o întreprinde mintea, este modul în care omul îşi organizează toate experienţele sale iniţiale. Limitatea cea mai importană a acestei teorii despre mitul este presupune neglijarea completă a conţinutului narativ a mitului, ca şi relaţia sa strânsă cu religia.

Totuşi contribuţia importantă a lui Cassier, a fost conceptul de mit ca o formă care apare şi ia configuraţia pe care o moşteneşte de la formă. Această idee, dacă o conectăm cu imaginea care întregeşte punctul de vedere că, din mit apare li se reflectă mecanismele interne ale culturii însăşi, implicit indivizii din acea unitate culturală vor vedea realitatea sub aspectul unei forme culturale emergente. Decurge de aici ca realitatea este interpretată în moduri diferite în funcţie de care „lentilă” este folosită.

Mitul devine astfel o valoare integrată în credinţele şi noţiunile pe care oamenii le ţin, după care trăiesc şi pentru care trăiesc. Fiecare societate este ţinută laolaltă de o complexă gandire-formă care determină şi susţine toate activităţile. Toate relaţiile sociale, însăşi textura societăţii umane, sunt născute din mit şi susţinute de mit.

Noi folosim cuvântul mit într-un sens total neutru. Indiferent daca conţinutul lui este revelaţie sau superstiţie, discernământ sau prejudecată, nu se află aici întrebarea . Includem în mod egal sub termenul de mit cele mai pregnante filosofii de viaţă, cele mai profunde imitaţii de religie, cele mai subtile interpretări ale experienţei. Indiferent de ce răspuns valoric oamenii îi dau circumstanţelor şi încercărilor destinului lor, sau transmite existenţe tolerabile toate cad sub incidenţa categoriei mitului.

Concepul că miturile ca forme dominante, care circumscriu realitatea pe măsură capătă formă din societate, e aproape de modul epistemologic prin care Cassier priveşte prin lentile realitatea. Miturile sunt forme emergente culturale. Ele nu sunt creaţia unor indivizi watt ieşite din nonraţionalul, nonpersonalul nivelului de cultură. La acestea se mai adaugă indisolubila relaţie dintre mituri şi întregimea culturală şi noţiunea că miturile susţin însăşi viaţa culturii. În alte cuvinte miturile sunt instrumente prin care societatea îşi satisface nevoile, susţine experienţele şi îşi mareşte creşterea.[5]

Gândirea mitică este mai mult decât o metaforă, decât o crudă „substituire”, o banală formă de vorbire retorică, care pare să urmeze reflecţiei ca o veritabilă transcriere este concepută ca fiind autentică şi direct identificată[6]

Lévi-Strauss vorbeşte de gândirea mitică ca despre un bricolaj, pentru ca pe parcursul discursului sau el schimba regulile de abordare pe măsură ce parcurge subiectul, se aseamănă astfel cu un jucător de cărţi, folosind părţile după cum îi convine nefiind limitat de un şablon restrictiv de reguli. Unităţile sale sunt ca un pachet de cărţi în mod continuu amestecate pentru următorul joc. Regulile jocului ar corespunde structurii generale care subliniază miturile. Daca tot ceea ce fac miturile şi riturile este ca sa aranjeze şi să rearanjeze elementele din cultură, atunci analiza structurală ar fi exhaustivă şi din acest motiv foarte important. Analiza stucturală nu poate descoperi eternitatea mitului, ca şi structuri sincronice în afara timpului, într-un mit cu o structura comportamentala prea puţin sistematică se poate extrage prea puţină regularitate, rămânând astfel rezidiuri, cum ar fi cazul genezei, în acestea ar fi prea multe.[7] De vreme ce nu are nici un interes în a defini începuturile sau sfârşiturile, gândirea mitologică nu dezvoltă niciodată o vreo temă de întregime: rămâne întotdeauna ceva rămas neterminat. Miturile ca şi drepturile sunt interminabile. Gândirea mitică nu poate fi redusă la un cod sau un sistem, dar este prezentat ca un proces cu final deschis de interpretare sau trans-codare.[8]

Joseph Campbell credea că pentru o patrundere mai adâncă în psihologia proprie se poate obţine prin lecturarea miturilor, devenind astfel benefic aplicate în viaţă. Psihicul uman este în mod esenţial acelaşi peste tot, răspunzând aceloraşi stimuli, redând tipare de asociere în actul fantastic şi şi sunt esenţialmente la fel. [9]

Clasificare după naraţiune	Afirmă adevărul	Credibilitate	Autoritate
Fabulă	-	-	-
Legendă	+	-	-
Istorie	+	+	-
Mit	+	+	+

Acesta diagramă ilustrează relaţia de dependenţă dintre aceste trei trăsături ale mitului, care caută să afirme adevărul, care pot fi susţinute ca fiind credibile şi ca ele posedă autoritate.

Valoarea acestei diagrame este aceea ca reliefează faptul că miturile afirmă adevărul, că ceea ce susţin ele poate fi credibil şi ca aceste adevăruri percepute, dau miturilor autoritate ca să furnizeze modele pentru o viaţă socială.

Pentru a diferenţia cele două diagrame, în prima abilitatea de a convinge a fost pusă deoparte ca o caracteristică a discursului mitic în care am putea investiga sau nu, a doua diagramă arată că orice investigaţie asupra autorităţii mitului de a oferi un model al unui mod de viaţă potrivit îşi asumă credibilitatea mitului pentru cei implicaţi. Orice autoritate miturile au de deservit ca o paradigmă depinde de peruasivitate. Dacă un mit îşi pierde credibilitatea sau nu mai este văzut ca afirmând adevărul, atunci îşi pierde de asemenea autoritatea şi este „down-gradat” la statusul de legendă sau de fabulă. Am putea spune că, credibilitatea afirmaţiei de adevăr făcută de către mituri este integrată în funcţia lor socială.

Desigur ca nu decurge de aici ca, din acest punct de vedere toate ştiinţele sociale sunt „chiar aşa” filosofii. Din acest punct de vedere, rămâne o diviziune de lucru şi prin urmare studiile religioase ar trebui sa includă un pluralism metodologic. Dar înseamnă că orice studiu asupra discursului mitic nu poate fi negat de dimensiunea cognitivă a miturilor. Nu se poate trata această formă de discurs ca fiind un nonsens, repetat de popor datorită simplităţii sau datorită unei măiestrii clericale.

De aceea din acest model decurge că un mit viu sau mort până la extensia în care este văzut adevărat sau fals. Prin mituri repovestire, fiinţele umane se desprind din prezent şi reven la vârsta de mitică, aducându-se mai aproape de divin.Mircea Eliade atribuie neliniştile omului modern la respingerea sa de mituri şi sentimentul de sacru. Este mai corect a descrie mitul ca fiind o „poveste adevărată”[10], în sensul că miturile sunt deja categorisite ca fiind adevărate de către cei care le susţin ca fiind mituri. Cei care nu vor să urmărească întrebarea, dacă mitul este nu numai crezut ca fiind adevărat ci şi în actualitate, pot să pună în paranteze această întrebare, dar nu pot nega ca miturile sunt înţelese cava ce afirmă adevărul. Nu pot nega acest lucru, deoarece daca am defini miturile în termeni de autoritate sau funcţia lor ca şi paradigme, atunci deja am presupus că miturile sunt luate ca fiind credibile.

Această listă de cauze sunt sugerate ca fiind cauze ale miturilor: (1) ignoranţa, (2) uimirea sau mirarea, (3) încântare în jocul imaginaţiei, (4) personificare, (5) visele, (6) frica sau respectul pentru strămoşi sau de eroi, (7) încântare în contemplarea unei lumi ideale, o lume imaginară, (8) de predare alegorice şi în cele din urmă (9) neînţelegere de metafore.

Contribuţia filosofiei la studiul miturilor, din acest punct de vedere, ca şi la primul model, implică investigaţia dimensiunii cognitive a miturilor. Diferenţa este aceea că aici filosofia este atât o investigare legitimă şi importantă, cât şi o investigare dependentă şi de susţinere descriptivă şi explicatorii miturilor. Filosofia depinde de aceste doua abordări în ceea ce este în conversaţie cu aceste abordări prin care înţelesul miturilor poate fi elucidat. Şi filosofia suportă aceste abordări prin clarificarea a ceea ce afirmă miturile ca fiind adevărat şi cum adevărul poate fi înţeles.

---

[1] Kevin Schilbrack, Thinking through myths: philosophical perspectives, Ed. Routledge, Londra, 2002, p.1

[2] Thomas Bulfinch, Bulfinch’s Mythology, Ed. Modern Library, New York, 2004, p. 194

[3] Robert Segal, Myth: A Very Short Introduction. Ed.Oxford Universety Press, Oxford, 2004, p. 20

[4] Idem, p. 63

[5] Cecil F. Tate, The search for a method in American studies, Ed.UMI Press, 1973, p.19-20

[6] Ernst Cassirer, Language and myth, Ed. Dover Publications, Toronto, 1953, p. 94

[7] Robert Alan Segal, Structuralism in myth: Lévi-Strauss, Barthes, Dumézil, and Propp, Ed. Garland Pub,New York, 1996, p.66-67

[8] James Clifford, Person and myth: Maurice Leenhardt in the Melanesian world, Ed.Duke University Press ,1992, p. 249

[9] Joseph Campbell, The Mythic Dimension: Selected Essays 1959-1987,Ed. New World Library, Novato 2007, p.7

[10] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, trad. Dinopol Paul, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p. 1-20.