Dependenţa

Dependenţa este acea forţă care constrânge, incapacitând şi subjugând voinţa. Ea crează o problemă care constă în lipsa controlului şi pierderea unui anumit grad de libertate. Se deosebesc două tipuri de dependenţă:

• Dependenţa fizică atunci când organismul a devenit dependent de o anumită substanţă pentru a putea funcţiona normal. Corpul s-a obişnuit cu o anumită cantitate din acea substanţă şi "protestează" atunci când nu i se mai administrează substanţa. De aceea atunci când acest consum este întrerupt, apar semnele sindromului de sevraj care pot consta din: tremurături, transpiraţie, greaţă şi diaree.

• Dependenţa psihică înseamnă dorinţa imperioasă de a folosi sau a face ceva. Întreaga gândire este îndreptată spre folosirea respectivei substanţe, ca droguri de exemplu, sau spre activitatea dorită , ca jocurile de noroc spre exemplu, şi mai ales spre senzaţiile pe care le produc acestea.
  
  

O persoană dependentă este adeseori numită, o persoană viciată, iar eliberarea de dependenţa consta în administrarea unui tratament cât mai eficient.

Tratamentul dependenţei fizice se face medicamentos, chimic şi rezultatul lui este unul imediat, efectiv imediat, însă tratamentul psihic este unul mult mai laborios şi mai complex, care se poate întinde pe un interval temporal mult mai mare

Imaginaţie, iluizie, vis...

Visul este o răscruce interioară unde răsună tot zbuciumul vieţii. Imaginaţia este una din formele îndrăznelii umane.
Viaţa conştientă nu este destul de bogată pentru a epuiza omenescul; există în fiecare dintre noi posibilităţi cărora nu li se va oferi nici un prilej de dezvoltare şi am rămane străini de o bună parte din darurile şi abisurile din noi, dacă existenţa noastră nu ar avea alt câmp de manifestare decât cel al unei diurne; avem din fericire visele care să imbogăţească nemărginit această experienţă.
Toate visele se numesc utopii...pâna se realizează. Din acel moment se numesc experienţă.
Mă întreb dacă ceea ce imaginez, pornind de la un fapt adevărat, nu e mai important decât realitatea, fără să corespundă acelei realităţi.
Orice epocă a gândirii umane s-ar putea defini, cu destulă profunzime, prin relaţiile pe care le stabileşte. Cunoaşterea superioară provine din miile de senzaţii lăuntrice, al căror fascicol convergent este imaginaţia, adevărată facultate centrală; ea produce nu numai imaginile, dar şi sunetele, cuvintele, semne şi sentimente pentru care adesea limbajul nici nu are cuvinte să le numească
O iluzie doar atât este frumoasă, cât timp nu este considerată drept iluzie, ci drept adevăr.

Atitudine

Părerile pe care le avem despre alţii nu sunt niciodată atât de temeinice încât să ne îngăduim să îi condamnăm.

Priveşte şi ascultă tot, dar ţine seama de ceea ce spui şi de ceea ce faci. Tu trebuie mai ales să faci ceea ce nimeni n-ar putea face în locul tău. Un om trebuie judecat în ansamblul principiilor sale sau ale caracterului său.
Când ţi se cere un lucru pe care n-ai putea să-l faci, să refuzi scurt, fără să laşi nici o nădejde falsă. Să dai repede ceea ce vrei să dai. În felul acesta vei cuceri harul refuzului şi harul binefacerii, îndoită probitate oare pune minunat în valoare un caracter. Nu ştiu dacă nu ni se poartă mai multă pică pentru o speranţă dezamăgită, decât recunoştinţă penru un bine.
De multe ori e o datorie sa vedem în culori mai negre decât e de fapt; pentru ca din această vedere să izvo­rască o luptă mai hotărîtă pentru mai bine.
Chiar şi atunci când faci aprecieri, pozitive sau negative, despre un om, despre faptele sau opera lui, nu uita că acestea sunt implicit şi un certificat ce ţi-1 dai cu privire la puterea şi nivelul propriului tău spirit critic. Prin orice critică cu privire la altul, trădezi într-un fel cine eşti şi unde stai.

A da din coate nu e cu nimic mai uman decât a da din coadă.

Prefer să fiu alături de frumos, chiar dacă lumea s-ar dovedi atât de vicisnică încât frumosul să nu mai poată trăi în mijlocul ei. Prefer să fiu de adevăr, chiar dacă lumea urmezează minciuna.

Singurătatea

Pentru ca să poată spune "eu", omul trebuie să spună "noi".
Singurătate, ochiul tău priveşte îngheţat, în ochiul gândului neîmpărtăşit. Poama tăcerilor sfâşiate de suspine...nu e singur cel ce singur, ci cel ce se simte singur.
Singurătatea morală e ceea ce înspăimântă mai mult, ea poate fi o forţă dar desigur nu aduce fericire. Sunt oameni duc lumea în singurătate lor, sunt alţii care îşi plimbă singurătatea în lume. Singurele lacrimi a căror amarăciune e deplină sunt cele care cad pe pieptul nimănui şi pe care nimeni nu le şterge.
Singurătatea este pentru mine ceea ce este postul pentru trup: fatală dacă e prea îndelungată, deşi necesară.

Iubirea

Ce este dragostea?
Nevoia de a ieşi din tine însuţi
Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice.
Caracterul iubririi adevărate are multe asemănări cu copilăria: necugetarea, imprudenţa, risipa, râsul şi plânsul sunt aceleaşi.
Omul are nevoie de dragoste...Viaţa fără duioşie şi fără iubire nu e decât un mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor.